Iubire somnoroasa

Trezește- te iubire somnoroasa,

Ce stai ghemuita în manta de mătase,

Ridică- te din patul cu lenjeria pufoasă

Și du -te să împrăști fluturi, zgomotoasă. 

Cafeaua ta e gata, cu drag ți -am pregătit -o

Tu fă-ți curaj și scoală, nu trebuie să -ți fie frică.

Cu fiecare dimineață e un nou început,

De când ești somnoroasa mereu sunt abătut.

Presară peste tot zâmbete și fluturi

Cum doar tu te pricepi

Să faci oamenii mai buni și să îi bucuri

Lumea este bolnavă, nu știe să mai simtă

În tine e speranța, nu -i vezi cum se agită?

Iubire somnoroasa, e timpul să -ți revii!

Alungă norii negrii adunați pe cerul gri.

Iubire somnoroasa trezește-te, e zi!

Avem cu toți nevoie de liniste, de pace și de bucurii…

 

Continue Reading

În momentele de încercare şi suferinţă Eu te-am ţinut în braţe!

Un om a visat odată că mergea pe malul mării alături de Dumnezeu. Pe cer au început să se arate, una câte una, scene din viaţa lui. În multe din ele a observat două urme de paşi pe nisip: urmele paşilor lui şi urmele paşilor lui Dumnezeu.
A remarcat însă că, de multe ori de-a lungul vieţii lui, era doar un singur rând de urme. Şi tocmai în momentele cele mai triste şi mai grele! Pus pe gânduri, L-a întrebat pe Dumnezeu:

– Doamne, mi-ai promis că dacă Te urmez, vei merge alături de mine toată viaţa mea. Dar când am fost în multe necazuri, a rămas doar un singur rând de urme. Nu înţeleg de ce m-ai lăsat singur tocmai când aveam mai mare nevoie de tine!”

Iar Dumnezeu i-a răspuns:

„Scumpul Meu copil, Eu te iubesc şi nu te voi părăsi niciodată. În momentele de încercare şi suferinţă, ai văzut doar un singur rând de urme, pentru că Eu te-am ţinut în braţe!”

Continue Reading

Comunicarea- factor cheie

Mereu am considerat ca,  intr-o relatie reusita,  comunicarea este de fapt,  factorul cheie. Nu conteaza cantitatea timpului petrecut impreuna, ci calitatea. Atata timp cat suntem constienti de acest fapt avem numai de castigat. Si stim cu totii cat este de importanta atitudinea noastra fata de ceilalti. 

Se spune ca o inima vesela este un leac,  iar ca o inima trista usuca oasele. Atitudinea pozitiva este ca un stergator de parbriz, nu opreste ploaia, dar iti permite sa mergi mai departe chiar daca ploua. Daca avem o inima vesela nu inseamna ca problemele din viata noastra s-au terminat sau ca viata noastra o sa fie roz, inseamna doar ca o sa putem merge mai departe chiar daca avem probleme.

De asemenea, e important sa realizam ca noi insine suntem responsabili pentru actiunile noastre si sa ne asumam reusitele sau esecurile din viata noastra, deoarece multe conflicte pot fi evitate, rezolvate sau cel putin atenuate daca invatam sa iubim sincer, sa ne straduim sa intelegem ceea ce vrea sa spuna cel de langa noi.

 

Continue Reading

Un TATA iubeste la fel de mult ca o MAMA

Când Dumnezeu i-a creat pe TATI, El a început printr-un contur prelung.
Un înger, ce se tot învârtea pe-acolo, L-a întrebat:

– Ce fel de TATA mai e si asta, Doamne? Daca pe copii îi vei face de-o schioapa, de ce-i faci pe TATI atât de înalti? Nici un TATA nu va fi în stare sa se joace cu trenuletul fara sa îngenuncheze, nici sa-l înveleasca pe mezin cu plapumioara fara sa se aplece, ca sa nu mai vorbim ca va trebui de-a dreptul sa se încovoaie ca sa-l sarute de „noapte buna”.

Dumnezeu a zâmbit si a raspuns:
– Da, dar daca îl fac dupa masura unui copil, la cine vor mai putea privi în sus copiii?

Si când Dumnezeu a modelat mâinile TATALUI, le-a facut mari si late. Îngerul a dat trist din cap si a murmurat:
– Oare Te-ai gândit bine, Doamne? Îti dai seama ce faci? Mâinile mari sunt întotdeauna aspre, si nu de putine ori stângace, mai ales daca e vorba sa prinda scaiul de la pampers, sa încheie nastureii de la jacheta baietelului, sa lege funditele din coditele fetitei sau – mai rau! – sa scoata aschia ce i-a intrat mezinului în deget când îsi cioplea barcuta…

Dumnezeu a zâmbit din nou si a raspuns:
– Stiu, stiu, ai dreptate. Dar vezi tu, mâinile acestea sunt încapatoare, în ele are loc aproape orice – de la toate nimicurile din buzunarul baietelului, pâna la toate figurinele de hârtie ale fetitei, plus sfori, suruburi, cuie… În acelasi timp, însa, ele sunt suficient de primitoare, ca în causul lor sa se cuibareasca fata unui copil.

Apoi Dumnezeu a modelat picioare lungi, un bazin îngust si umeri lati si puternici. Îngerul privea aproape îngrozit la noua creatie.
– Nu, nu se poate, Doamne! Daca se aseaza si vrea sa ia copilul în brate, o sa-i cada printre picioare, ca ai uitat sa-i faci o poala!

Zâmbind, Dumnezeu a raspuns:
– MAMA, da, ea are nevoie de poala. În schimb TATAL are nevoie de umeri puternici ca sa împinga masina la nevoie, sa-si sprijine fiul în timp ce-l învata sa mearga pe bicicleta sau sa sustina un capsor adormit în drum spre casa dupa o plimbare mai lunga în racoarea serii.

Când Dumnezeu era pe punctul sa finiseze picioarele ce urmau sa intre în cei mai mari pantofi ce au existat vreodata, îngerul nu s-a putut abtine sa nu remarce chicotind:
– Nu-i drept, Doamne! Chiar crezi ca laboacele astea se vor putea coborî din pat în miez de noapte când bebelusul plânge în leagan? Si cum crezi ca va putea pasi un TATIC cu asemenea picioare printre jucariile rasfirate pe covor, fara sa zdrobeasca una sau doua sub pasul lui greu si apasat?

Dumnezeu a zâmbit din nou si a raspuns cu aceeasi rabdare si întelegere în glas:
– Se va descurca, ai sa vezi… În plus, îl va putea duce în spate pe Prâslea, care vrea sa calareasca prin gradina, sau, la o singura bataie de picior, va putea speria soriceii din casuta de vacanta… Si apoi, care copil nu se va bucura sa încerce pantofii „uriasi” ai TATALUI, anticipând nerabdator ziua când va fi si el la fel de mare ca TATA?

Dumnezeu a lucrat toata noaptea, dându-i TATALUI cuvinte putine, dar un glas ferm si plin de autoritate si doi ochi care, desi pot sa vada absolut totul, ramân blânzi si întelegatori… În cele din urma, chiar în ultima clipa a creatiei, a adaugat lacrimile. Dupa care S-a întors încet spre înger si, privindu-l cu aceeasi blândete pe care o pusese în ochii TATALUI, l-a întrebat:

– Ei, acum esti multumit? Un TATA iubeste la fel de mult ca o MAMA. Inima lui este la fel de sensibila, dragostea lui – la fel de nemarginita.

Îngerului nu i-a mai ramas nimic de spus.

Continue Reading

Despre iubire si fluturi

Am descoperit din intamplare o poezie atat de frumoasa, incat am ales sa o pastrez si aici.

Conform site-ului www.adrian-nuta.ro autorul se numeste Iv, iar poezia se numeste „Draga tu”.

Imaginează-ţi iubirea
ca pe o mică şaretă facută dintr-un material
extrem de uşor, să zicem, speranţă,
trasă de doi fluturi;
când unul dintre fluturi – el, să zicem,
trage un pic mai încet la şaretă, tu
începi să te simţi încet-încet
(pentru că şareta e foarte uşoară)
obosită; pe distanţe lungi se poate ajunge
într-adevăr, la extenuare.
Dar noi, ăştia care tragem la şaretă din plăcere,
nu obişnuim să ne plângem
când şareta e un pic mai grea, nu?
chiar şi dac-o tragem la deal.
Pentru că ştim că dacă noi tragem
în ritmul nostru, maximul
de rău care se poate întâmpla
e ca celălalt fluture să se împiedice
şi să renunţe. Iar noi rămânem singuri
şi oh! atât de liberi trăgând
după noi o şaretă facută dintr-un material
atât de uşor, să-i zicem, speranţă.

Sursa: http://www.adrian-nuta.ro

Sursa foto: https://www.pinterest.com

Continue Reading

Toti oamenii sunt normali pana ajungi sa ii cunosti

Am primit o carte in dar ” Toti sunt normali pana ajungi sa ii cunosti” si mi-a placut foarte tare. Recunosc ca titlul mi-a starnit curiozitatea, mi-a captat atentia, si din cauza ca am experimentat de prea multe ori efectul de ” normalitate” il consider enorm de adevarat.

In majoritatea cazurilor observam oamenii pe care noi ii consideram anormali in functie de felul in care ii percepem. Daca sunt imbracati mai ciudat, au o frizura diferita sau ies in evidenta prin comportamentul lor exuberant ii catalogam in ” anormali”. De ce? Pentru ca ii vedem diferiti de noi, „normalitatea”, iesiti din tipare…Si ii judecam…facem greseala sa ii judecam si sa ii condamnam fara sa le oferim prezumtia de nevinovatie…

Dar oamenii pe care ii consideram normali…nu ii cunoastem…si uite asa ne lasam ghidati de aparente. Cu totii aratam lumii o imagine  despre noi cat mai buna, vrem sa parem mai buni decat suntem…si suntem normali atata timp cat pastram distanta.

Apropierea dintre oameni implica incredere, intelegere, comunicare, iar cu trecerea timpului le aflam slabiciunile, frustrarile, defectele…si nu ne mai par atat de „normali”. Prin consecinta devenim atat de insuportabili pentru cei care ne sunt aproape…

Fiecare caram dupa noi un bagaj, pe carte il tot umplem cu sentimente si resentimente: iubire, compasiune, invidie, mandrie, dispret. De cele mai multe ori suntem raniti de cei pe care ii iubim sau invers, ii ranim pe cei pe care ii iubim. Pentru ca intre noi nu exista distanta…E ca atunci cand  la un muzeu de arta fiind, admiri un tablou de la 15 cm distanta, dar nu reusesti sa vezi nimic. Si atunci faci doi pasi inapoi, chiar trei si surpriza: ce capodopera e in fata ta! … de departe imaginea ei prinde contur…

Daca vrem sa fim fericiti cu adevarat atunci trebuie sa ii acceptam pe ceilalti, sa incetam sa mai judecam oamenii si sa ii toleram asa cum sunt ei.

Sa privim iertarea ca pe o chirugie spirituala…asa cum spune autorul cartii John Ortberg.

 

 

Continue Reading