Micile lucruri din viața noastră

Micile pietre fac muntii mari
Micii pasi pot acoperi mile
Micile acte de bunatate si iubire
Dau lumii surasul ei cel mare

Cuvinte mici pot alina necazul
Micile imbratisari pot usca marile lacrimi
Micile lumanari pot lumina intunericul
Micile amitiri dureaza ani de zile

Micile vise pot duce la maretie
Micile victorii la succes
Micile lucruri in viata
Sunt cele care aduc cea mai mare bucurie.

Continue Reading

Vreau să divorţez!

Când am ajuns acasă în acea seară, soţia mea tocmai servea cina. I-am luat mâna şi i-am spus franc: „Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, după masă!”. S-a aşezat şi a început să mănânce încet. Observam durere în ochii ei.

Brusc, nu mai ştiam ce să-i spun şi cum să-i spun. Dar trebuia să-i spun. Voiam să divorţez. Am deschis discuţia calm. Ea nu părea să fie tulburată de cuvintele mele, dar m-a întrebat DE CE? Am ocolit răspunsul, iar asta a înfuriat-o! „NU eşti bărbat!”, mi-a spus.

În acea seară am mers la culcare separat şi n-am vorbit deloc unul cu altul. Ea plângea încet. Ştiam că voia să afle ce s-a întâmplat cu căsnicia noastră. Însă nu i-aş fi putut da un răspuns satisfăcător. De fapt, întâlnisem o fată încântătoare. Pe ea n-o mai iubeam. Îmi era doar milă de ea.

Cu un mare sentiment de vină, i-am propus soţiei o înţelegere de divorţ prin care îi lăsam casa, 30% din firmă şi maşina. A rămas mută în faţa hârtiei, apoi a izbucnit. Am simţit cum inima ei se rupe în mii de bucăţi. Această femeie care a petrecut 10 ani din viaţa ei cu mine îmi devenise dintr-o dată o străină. Îmi părea rău pentru timpul pe care l-a pierdut cu mine, resursele şi energia consumate pentru care nu i le mai puteam da înapoi, pentru că o iubesc pe cealaltă atât de mult.

Pentru mine, acest plâns a însemnat o uşurare. Mă aşteptam să plângă şi văzând-o că face acest lucru a fost pentru mine ca o eliberare. Iar ideea divorţului care mă obseda deja de câteva săptămâni mi se părea acum mai clară şi cea mai potrivită soluţie.

A doua zi când am venit acasă, ea era la masa din bucătărie şi scria ceva. M-am dus direct la culcare şi am adormit foarte repede pentru că petrecusem cu cealaltă şi eram foarte obosit. Când m-am trezit mai târziu, ea era tot la masa din bucătărie şi scria. Nu-mi păsa deloc de ce făcea acolo. M-am dus din nou la culcare.

Dimineaţa mi-a prezentat condiţiile ei pentru divorţ: nu voia nimic de la mine, însă avea nevoie de o lună până la divorţ. Băiatul nostru urma să dea examen la finalul lunii şi avea nevoie de linişte şi de o viaţă normală pentru a nu fi tulburat. Un divorţ l-ar fi distrus. Aici avea dreptate. Dar a mai fost o condiţie, foarte ciudată. Voia ca timp de o lună să o iau în braţe şi să o scot din dormitor pentru a o duce afară să plece la serviciu. Aşa am făcut când am plecat de la restaurant în ziua nunţii noastre. “E nebună!”, mi-am zis. Dar, ultimele zile din viaţa noastră de cuplu trebuiau să fie cât mai agreabile, astfel încât băiatul nostru să nu fie afectat. Aşa că am acceptat.

Continue Reading

Descoperă şi tu povestea untului care te scapă de tristeţe!

Povestea Kerrygold a început în Irlanda cu mulţi ani în urmă, mai exact pe data de 17 mai 1961, atunci când a fost înfiinţat un centru important de producție, cu scopul de a contribui la promovarea, încurajarea şi dezvoltarea exportului de lapte şi de produse lactate.

În fotografia de mai jos, îi observăm pe Vincent Colgan reprezentantul centrului şi președintele Irlandei, Eamonn de Valera, chiar în primăvara acelui an, la sediul companiei.

1-vincent-colgan-president-de-valera-spring-show

Irlanda deţine ca suprafaţă  6.9 milioane hectare, dintre care 4.2 milioane hectare  sunt utilizaţi pentru agricultură. Aproximativ 80% (3.36 milioane hectare) din terenul agricol este destinat păşunilor. Datorită precipitațiilor regulate, solul irlandez este irigat mai tot timpul și nu duce lipsă  de apă. Văcuţele irlandeze sunt cele mai fericite, pasc în aer liber până la 300 de zile pe an!

vaci-kerry-2 

Ştiaţi că, la nivel global,Irlanda este cel mai eficient producător de lapte?  Aproximativ 5 milioane de tone de lapte sunt produse în fiecare an.

Continue Reading

Pentru fiecare lucru primit platim un pret!

untitled

Într-o seară, după un weekend epuizant, obosita fiind, fara sa vreau, am primit o adevarata tema de gandire.  Ii citeam Juniorului meu povestea de seara, numita ” Bradul”. Nu știam despre ce era vorba, pe parcursul lecturii recunosc ca m-a emoționat, dar la final aveam sa am lacrimi … lacrimi de bucurie.  Am învățat că e important ca oricât de greu iti este sa te bucuri de fiecare clipa, am inteles ca nu întotdeauna ceea ce visezi sa ai sau sa fii iti poate aduce și fericirea și ca pentru fiecare lucru primit trebuie sa plătesti un preț,  dar și ca atunci când o dorința se îndeplinește realitatea se dovedește a fi altfel decât visul.

Asadar si prin urmare : carpe diem. In fiecare moment al zilei, avem ceva pentru care merita sa ne bucuram. In munca mainilor noastre, in zambetul unui copil sau in relatiile pe care le avem cu prietenii si familia, ne putem regasi fericirea.

Ador acest proverb chinezesc dupa care ma ghidez:

Daca vrei fericire pentru o ora, dormi. Daca vrei fericire o zi, du-te la pescuit. Daca vrei fericire pentru o luna, casatoreste-te. Daca vrei fericire pentru un an, poti mosteni o avere. Daca vrei fericire toata viata, ajuta-i pe altii„.

 

Bradul

Afară, în pădure, creștea un brăduț frumos. Își alesese un loc bun: putea să-l mângăie soarele, aer avea destul și în jurul lui, creșteau o mulțime de brazi și molizi. Dar brăduțul dorea din suflet să se facă mare. Nu-i păsa nici de soarele cald, nici de aerul proaspăt, nu se uita nici la copiii de țărani care se plimbau pe lângă el și sporăvăiau ori de câte ori ieșeau la pădure  să culeagă fragi și zmeură. Veneau adeseori cu câte un ciubăr plin și își împodobeau pălăriile cu șiruri de fragi; se așezau apoi lângă brăduț și ziceau: ” Ia uitați-vă ce drăguț e brădulețul ăsta!”. Dar brăduțul nici nu-i băga în seamă.

brad 1În anul următor, era mai mare cu o înnăditură, iar după încă unul i se mai adăugă o înnăditură; căci brazilor le poți număra anii după înnădituri.

– Ah, de aș fi și eu la fel de mare ca ceilalți copaci! suspina copăcelul. Mi-aș putea întinde ramurile de jur împrejur, până, hăt, departe, și aș ajunge cu vârful să privesc în lumea largă. Păsările și-ar face cuibul în crengile mele, iar când ar sufla vântul, aș putea da și eu din cap cu tot atâta măreție cum dau și ceilalți brazi!

Nu se bucura nici de raza soarelui, nici de păsări și nici de norii purpurii, care pluteau în zori și în amurg pe deasupra lui.

Iarna, când zăpada îl înconjura, albă și scânteietoare, și când vreun iepure trecea săltând pe lângă el, fără să-l bage în seamă – vai, ce se mai necăjea brăduțul nostru!

Două ierni trecură astfel, în a treia, copăcelul crescuse, atât de mare, încât iepurele, nu numai că nu putea să treacă fără să-l bage în seamă, dar trebuia chiar să-l înconjoare. ”Ah, să crești, să crești, să ajungi mare și bătrân, iată singurul lucru frumos pe lume”, își zicea brăduțul.

Toamna, veneau mereu tăietori de lemne și doborau câțiva din copacii cei mai mari; asta se întâmpla în fiecare an, și tânărul nostru brad, care în răstimp crescuse binișor, se cutremura văzând cum aarborii aceia mari și frumoși se prăbușeau trosnind și  pârâind, cum li se retezau crengile, și cum arătau apoi de golași, de lungi și de subțiri; aproape să nu-i mai recunoști.  Pe urmă erau încărcați în care și caii îi duceau afară din pădure.

Unde îi duceau? Ce soartă îi aștepta?

Primăvara, când  veneau rândunelele și berzele, bradul le întreba:

– Nu știți unde i-au dus?  Nu i-ați întâlnit?

Rândunelele nu știau nimic; dar barza după ce căzu o vreme pe gânduri, dădu din cap și zise:

– Da, cred că știu. Am întâlnit multe corăbii pe când zburam din Egipt încoace; îmi închipui că ei erau, arborii voștri, căcii miroseau a brad; și v-au trimis salutări prin mine. Da, și cum mai străluceau, cum mai străluceau!

– Ah, de m-aș face mai repede mare să pot pleca și eu în largul mării! Dar oare cum e marea aia, cum o fi arătând?

– Păi ar fi o poveste cam lungă să  ți-o descriu, zise barza și își luă zborul.

”Bucură-te de tinerețe, îl îndemnau pe brad razele soarelui. Bucură-te de verdeața ta proaspătă,  de viața tânără care zvâcnește îm tine!”

Și vântul îi săruta crengile, și roua îți plângea lacrimile deasupra lui; dar bradul nu vedea nimic din toate astea.

Când se apropiau sărbătorile Crăciunului, erau doborâți copăcei tineri de tot care, de multe ori, nu erau nici pe jumătate atât de înalți cât bradul din povestea noastră, ce nu avea astâmpăr și voia să o ia mereu din loc.

Copăceilor acestora tineri – aleși dintre cei mai frumoși – nu li se tăiau niciodată crengile; erau și ei așezați în căruțe și caii îi trăgeau afară din pădure.

– Unde-i duc? întreba bradul. Doar nu sunt mai mari decât mine, ba am zărit unul care era cu mult mai mic. Și de ce își păstrează crengile? Încotro le e drumul?

– Noi știm! Noi știm! Ciripeau vrăbiile. I-am văzut jos, în oraș, prin fereastră. Noi știm încotro se duc. Brăduții ăștia ajung la o asemenea strălucire și măreție cum nici nu se poate închipui. I-am văzut prin fereastră cum, așezați în odăi mari și luminoase, erau împodobiți cu cele mai frumoase lucruri: mere aurite, turtă dulce, jucării și multe, multe lumânărele.

– Și pe urmă? Întrebă bradul, tremurând din toate rămurelele. Și pe urmă ce se mai întâmplă cu el?

– Păi mai mult nu am văzut nici noi. Dar era neasemuit de frumos!

– Îmi va fi oare  și mie dat să pășesc atât de strălucitor? Se bucura de pe acum bradul. Asta-i chiar mai bine decât să o pornești pe mare. Ah, cum mă scurmă nerăbdarea! De-ar veni odată Crăciunul! Acum sunt mare și am crescut cât și cei care au fost luați anul trecut. Ah, de m-aș vedea odată în căruță! Să mă văd în odaia aia caldă, cu toată strălucirea și măreția aceea! Și pe urmă? Da, pe urmă vine ceva și mai bun, și mai frumos; altminteri pentru ce ne-ar mai împodobi? Trebuie să urmeze ceva cum nu se poate mai măreț, mai minunat! Dar ce? Vai, cât sufăr! Mă scurmă un dor, o nerăbdare fără margini, nu mai știu nici eu ce e cu mine!

”Bucură-te de noi! îi șopteau aerul și lumina soarelui. Bucură-te sub cerul liber de proaspăta tinerețe”

Dar bradul nu se bucura deloc și creștea … iarna, ca și vara stătea mohorât în straiul lui verde închis. Oamenii se uitau la el și spuneau: ”Ce copac frumos!”

Înainte de Crăciun pe el îl doborâră întâi. Securea își vârî adânc tăișul în trunchiul bradului și el se prăbuși cu un geamăt la pământ. Simți o durere ascuțită, un leșin. Nu se mai putea gândi la nici o fericire, era mâhnit că trebuia să se despartă de locul lui de baștină, să plece departe de pământul din care răsărise. Știa doar cu n-o să-i mai revadă niciodată pe vecinii, vechii tovarăși, micile tufișuri și florile din jur, ba poate nici păsările care se avântau în înaltul cerului. Plecarea nu era deloc plăcută.

Copacul își reveni abia când, după ce fusese descărcat în curte, alături de alți brazi, auzi pe unul din oameni zicând:

– Bradul ăsta e minunat! Numai de el avem nevoie.

Veniră apoi doi slujitori grozav de gătiți și duseră bradul într-o sală mare și frumoasă. De jur împrejur, pe pereți, atârnau tablouri și lângă soba de teracotă, erau așezate vase mari, chinezești cu lei zugrăviți de capac. Se găseau acolo jilțuri legănătoare, canapele de mătase, mese mari pline de cărți cu poze și de jucării care valorau de o sută de ori o sută de taleri – cel puțin așa spuneau copiii. Iar bradul a fost pus într-un ciubăr mare umplut cu nisip; nimeni însă nu putea vedea că e un ciubăr, deoarece, era înfășurat într-o țesătură verde și se afla așezat pe un covor mare și pestriț. Vai cum mai tremura bradul! Oare ce avea să se mai întâmple cu el?

Slujitorii și dădacele începură să-l împodobească. Agățau de crengile lui niște coșulețe mici tăiate cu foarfeca din hârtie colorată și umplute cu zaharicale; merele și nucile aurite atârnau de rămurelele bradului ca și cum ar fi crescut din ele, și peste o sută de lumânărele roșii, albastre și albe fură prinse de crengi. Păpuși care arătau aidoma oamenilor – bradul nu mai văzuse până atunci asemenea făpturi – se legănau în verdele frunzelor, iar sus, în vârf, fusese prinsă o stea făurită din hârtie aurită; totul era măreț și încântător, neobișnuit de încântător.

Diseară, spuneau cu toții, diseară o să strălucească strașnic.

”Ah, suspină bradul, de-ar fi odată seară, de-ar aprinde odată luminările! Și ce o să sa întâmple pe urmă? O să vină oare copacii din pădure să mă vadă? O să zboare vrăbiile prin fața ferestrei? O să cresc oare aici și o să stau iarna și vara așa de gătit cum sunt acum?” Nu se gândea la nimic rău, dar îl durea grozav scoarța de dorul pădurii și durerile de scoarță sunt pentru un arbore la fel de rele ca durerile de cap pentru noi.

În fine, fură aprinse lumânările. Ce strălucire, ce minunăție! Bradul tremura din toate rămurelele, așa că una din lumânări aprinse o creangă. Ardea în toată regula.

”Doamne ferește!” strigară dădacele și se grăbiră să stingă flăcăruia.

Acum bradul nu avea voie nici să tremure. Vai, era îngrozitor! Vai, ce frică îi era să nu piardă ceva din podoabele lui! Era ca beat de atâta strălucire.

Deodată canturile ușii se dădură în lături – și o droaie de copii năvăliră în încăpere, gata gata să răstoarne bradul; cei vârstnici veneau agale după ei. Copii amuțiră – dar numai pentru o clipă, apoi reîncepură să chiuie de vuia sala, încinseră o horă în jurul bradului și se porniră să culeagă un dar după altul.

”Ce tot fac ăștia? se întrebă copacul. Ce-o să se mai întâmple?”

Și lumânările ardeau și se topeau aproape de tot de rămurelele verzi, și pe măsură ce se sfârșeau, cineva le stingea. Apoi copiilor li se dădu voie să despoaie bradul. Tăbărâră asupra lui de-i trosniră crengile; dacă nu ar fi ajuns cu vârful și cu steaua aurită până la tavan, s-ar fi prăbușit.

brad2Copii jucară în jurul lui cu darurile lor minunate în mâini. Nimeni nu se uita la pom, afară de bătrâna dădacă, dar și ea veni de fapt să se uite prin crengi, ca să vadă dacă n-a rămas cumva uitată vreo smochină sau vreun măr.

”O poveste! O poveste!”, începură deodată copii să strige. Și traseră cu de-a sila, lângă pom un om scund și gras.

Grăsunul se așeză chiar sub brad, ”căci astfel suntem oarecum ca și afară, în aer și liber, zise el, și, afară de asta să se mai aleagă și pomul cu ceva de folos ascultând ce vă spun. Dar să știți că nu vă istorisesc decât o singură poveste. Vreți să o auziți pe aia cu N-aude-N-a-vede sau cea cu Gogoș-Cocoloș care s-a rostogolit de-a dura pe toate treptele, dar până la urmă a ajuns totuși la mare cinste și a căpătat o domniță de soție?”

N-aude-N-a-vede, strigară unii, Gogoș-Cocoloș cerură alții. Era o hărmălaie de-ți lua auzul. Numai bradul tăcea mâlc și își zicea: ” Eu nu intru în joc, n-am nimic de făcut în treaba asta!” fusese doar și el cineva, făcuse doar ce trebuia să facă.

Bondocul povesti despre Gogoș-Cocoloș, care s-a rostogolit de-a dura pe toate treptele, dar până la urmă a ajuns totuși la mare cinste și a căpătat o domniță de soție, iar copii băteau din palme și ziceau: ” Mai spune! Mai spune!” voiau să audă și povestea lui N-aude-N-a-vede dar trebuiră să se mulțumească numai cu povestea lui Gogoș-Cocoloș.

Bradul tăcea dus pe gânduri. Nici când nu au istorisit păsările din pădure asemenea povești.

”Gogoș-Cocoloș care s-a dat de-a dura pe toate trepte și tot a căpătat o domniță de nevastă. Da, da, așa merg lururile pe lumea asta!” își zicea bradul și credea că e adevărat, o povestise doar un om atât de cumsecade!

”Da, da, cine știe? Poate că mo rostogolesc și eu pe scără și capăt o domniță.” Și se bucura că în ziua următoare îl vor împodobi din nou cu lumânări și jucării, cu beteală și cu fructe.

”Mâine am să tremur, își zicea bradul. Vreau să mă bucur în voie de toată măreția mea. Mâine am să aud din nou poveatea cu Gogoș-Cocoloș și poate și pe aceea cu N-aude-N-a-vede.” Și rămase tăcut și îngândurat întreaga noapte.

Dimieața sosiră servitorii și slujnica.

” Aha, au venit să mă gătească din nou!” se bucură bradul.

Dar fu scos din încăpere urcat sus în pod și așezat într-un colț întunecos, unde nu putea pătrunde lumina zilei.

”Ce-o mai fi însemnând și asta?  se întreba pomul. Ce să caut eu aici? Ce pot eu să aud în podul ăsta?”

Se sprijini de perete și chibzui, și chibzui …Avea doar timp destul, căci trecură zile și nopți fără să mai urce nimeni la dânsul. Și când, în sfârșit, veni cineva, era pentru a aduce niște lăzi mari pe care i le puse în față. Acum bradul sta ascuns cu totul vederii, astfel încât trebui să creadă că fusese uitat.

” Afară, acum e iarnă, își zise pomul, pământul e tare și acoperit de zăpadă, oamenii nu mă mai pot sădi la loc. De aceea trebuie să stai aici, în adăpost până la primăvară. Cât de bine orânduite sunt toate astea! Cât de buni sunt oamenii! Numai de n-ar fi locut atât de întunecos și de singuraatic! … nici măcar un iepuraș cât de mic! … și cât de plăcut era afară, în pădure, când cădea zăpada și iepurii săltau în jurul meu! Da, chiar și când treceau pe lângă mine fără să mă vadă, dar atunci mă necăjeam. Cât de îngrozitor de singur mă simt aici!”

”Pip, Pib!” chițcăi un șoricel și se strecură tiptil pe lângă pom; apoi mai veni unul tot atât de mic. Amândoi își apropiară botișorul de trunchiul bradului, îl mirosiră și se furișară printre crengi.

– E un frig groaznic, ziseră șoriceii, altminteri nu e rău aici. Nu-i așa, bătrâne brad?

– Dar nu-s bătrân deloc! răspunse bradul. Sunt  alții mult mai bătrâni ca mine.

– Cum de-ai ajuns aici? îl întrebară șoarecii, curioși la culme.

– Spune-ne care e locul cel mai frums de pe pământ? Ai fost pe acolo? Ai fost jos, în cămară, unde brânza stă pe o scândură și slănina atârnă de tavan, unde aluneci pe lumânări de seu, în cămara în care intri slab și din care ieși gras?

– Astea nu le cunosc, răspunse pomul. Dar cunosc pădurea unde strălucește soarele și unde cântă păsările.

Și se porni să-și povestească de-a fir-a-păr copilăria, iar șoriceii, care nu mai auiziră nimic asemănător, ascultau și se minunau:

– Nu, zău, că multe ai mai văzut! Cât de fericit trebuie să fi fost acolo în pădure.

Într-o dimineață, când au venit niște oameni și s-au apucat să trebăluiască în pod: lăzile fură date de o parte, pomul fu înșfăcat și trântit, bineînțeles nu cu prea multă blândețe pe podea, după care o slugă îl trase jos pe scară la lumina zilei.

În curte se jucau câțiva din copii care de Crăciun, dansaseră în jurul pomului. Unul dintre cei mai mici dădu fuga la brad și îi smulse steaua de aur. Și sluga veni și tăie copacul făcându-l surcele. Se adunase o grămăjoară întreagă. Curând focul cuprinse fiecare părticică a bradului.

Pomul gemea cumplit și fiecare geamăt se asemuia cu o trosnitură, ceea ce îi îndemna pe copiii care se jucau să se apropie de foc și să strige: ” Poc! Poc!”.

Și cu fiecare trosnitură, regretele bradului se întețeau: regreta pădurea și diminețile răcoroase de vară, și nopțile înstelate de iarnă, regreta seara aceea minunată de Crăciun în care auzise povestea lui Gogoș- Cocoloș, singura poveste pe care o auzise și pe care putea să o istorisească. Apoi bradul se preschimbă în cenușă.

Băieții se jucau în grădină și cel mai mic dintre ei, își prinsese în piept steaua de aur pe care bradul o purtase în cea mai fericită seară a lui.

Dar acum toare s-au sfârșit, și s-a sfârșit și pomul și s-a sfârșit și povestea. S-a sfârșit, s-a sfârșit, asta e doar soarta fiecărei povești.

Hans Christian Andersen, ”Basme”

Sursa: http://jurnalspiritual.eu/bradul/

 

 

 

Continue Reading

Omul care nu credea in iubire

 

 

„As dori sã vã istorisesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea în iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastrã si ca mine, dar ceea ce îl fãcea sã fie cu adevãrat deosebit era felul sãu unic de a gândi: el nu credea cã iubirea existã.
Evident, a avut o sumedenie de experiente în încercarea de a gãsi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sãu. si-a petrecut o mare parte din viatã cãutând iubirea, dar
singurul lucru pe care l-a descoperit a fost cã aceasta nu existã. Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor cã iubirea nu este decât o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sã creadã. El le spunea cã iubirea
nu este realã, si deci nimeni nu o poate gãsi, oricât de mult ar cãuta-o. Omul nostru avea o inteligentã foarte vie si era foarte convingãtor. El a citit o grãmadã de cãrti, s-a dus la cele mai bune universitãti si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice piatã publicã, în fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternicã. El le spunea cã iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sã o doresti
din nou si din nou, creându-ti o dependentã de ea. Ce se întâmplã însã dacã nu-ti primesti portia zilnicã de dragoste? La fel ca în cazul unui drog, ai nevoie de aceastã dozã zilnicã. Le mai spunea cã relatiile dintre îndrãgostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vânzãtor de
droguri. Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai micã de iubire este precum vânzãtorul de droguri. Cu cât nevoia de iubire este mai micã, cu atât mai bine poti controla relatia cu celãlalt. Aceastã dinamicã a relatiilor interumane poate fi vãzutã cu ochiul liber, cãci în orice relatie existã un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar îl manipuleazã pe celãlalt. Unii oameni profitã asadar de pe urma altora, la fel cum un
vânzãtor de droguri profitã de pe urma toxicomanilor. Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de iubire, trãieste tot timpul cu teama constantã cã nu îsi va putea asigura urmãtoarea dozã de dragoste, adicã de drog. „Ce mã voi face dacã mã va pãrãsi?” Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: „Îmi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmãtoarea dozã. Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreste, dându-i mai multe sau mai putine
doze, ori refuzându-i-le complet. În acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sã facã orice, de teama de a nu fi abandonat. Eroul nostru a continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: „Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin că şi-o poartă cei doi parteneri? Nu există aşa ceva. În faţa reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate. Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să îşi încalce promisiunile făcute. Totul se reduce la un rãzboi al controlului, la cine reuseste sã manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si
cine toxicomanul… Dupã numai câteva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a dispãrut. În urma lui nu au rãmas decât resentimente, otrava emotionalã, rãni reciproce, care cresc treptat, pânã când iubirea nu mai existã deloc. Ei rãmân totusi împreunã, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pãreri. Unde se mai poate vorbi însã de
iubire?” El le-a mai spus cã a vãzut multe cupluri în vârstã care au trãit împreunã 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mândre cã au trãit atâta vreme împreunã. Dar când vorbeau despre relatia lor, tot ce spuneau era: „Am supravietuit cãsniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulã, femeia era cea care ceda si decidea sã îndure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternicã si nevoi mai putine câstiga rãzboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. „Ea este a mea”. „El este al meu”. Si astfel, eroul nostru a continuat sã peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire. El le-a mai spus oamenilor: „Eu am trecut prin toate acestea. De acum înainte nu voi mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, şi el a convins multă lume prin cuvintele sale. Iubirea nu există. Într-o bună zi însă, eroul nostru se plimba prin parc. El a văzut acolo, aşezată pe o bancă, o femeie frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge, s-a simtit curios. De aceea, s-a
asezat lângă ea şi a întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva. Vă puteţi imagina surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există. „Uimitor, i-a răspuns el, o femeie care crede că iubirea nu există!” Evident, a dorit să afle mai multe despre ea.
– De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o el.
– Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea. M-am căsătorit pe când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii, plină de speranță la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect şi credinţă, şi am întemeiat o familie. Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasă, care avea grijă de copii şi de casă, în timp ce sotul meu a continuat să se ocupe de carieră. Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am Incetat şi eu să îl mai respect pe el. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că nu îl mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine.
Dar copiii aveau nevoie de un tată, aşa că am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi sta în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Ştiu însă că, dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi
la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng. Ințelegând-o perfect, el a îmbrăţişat-o şi i-a spus:

– Ai dreptate: iubirea nu existã. Noi cãutãm iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. În locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne rãneste, chiar dacã suntem convinsi cã ne vom putea detasa. Oricâte relaþii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sã ne mai obosim sã cãutãm iubirea?
Cei doi gândeau la fel, asa cã s-au împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relatie frumoasã. Se respectau reciproc si nu s-au dezamãgit niciodatã. Pe mãsurã ce relatia avansa, ei deveneau din ce în ce mai fericiti împreunã. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca sã îl controleze pe celãlalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sã se aprofundeze. Le plãcea sã fie împreunã,  cãci viata li se pãrea mult mai amuzantã astfel. Când nu erau împreunã, ceva lipsea din viata fiecãruia dintre ei.
Într-o zi, pe când era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudatã: „Hm, poate cã ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatie atât de diferitã de ceea ce simteam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirmã religia, cãci nu mã simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea sã aibã grijã de mine, nu îmi vine sã-mi vãrs frustrãrile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atât de bine împreunã. Ne bucurãm fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul în care gândeste ea, felul în care simte. Nu mã simt deloc stânjenit alãturi de ea, nu mã agaseazã niciodatã. Nu mã simt gelos când este cu alti bãrbaþi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate cã iubirea existã totusi, dar este altceva decât ce cred oamenii”. De-abia astepta sã ajungã acasã si sã-i spunã de ideea ciudatã care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însã bine sã vorbeascã si ea i-a luat vorba din gurã:
– Stiu exact ce vrei sã spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp în urma, dar nu am vrut sã-ti spun, cãci stiam cã nu crezi în iubire. Poate cã iubirea existã totusi, dar nu este ce credeam noi cã este. Cei doi au decis să devină amanţi şi să trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu s-au înrăutățit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar şi cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi. Inima bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simțea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele şi a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare şi s-a asezat în palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă. Era extrem de fericit, şi de-abia astepta să se ducă la iubita lui şi să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Când el i-a dăruit însă steaua, femeia a simtit un moment de îndoială; iubirea lui era prea coplesitoare, şi atunci,  steaua a căzut la pământ şi s-a spart într-un milion de cioburi. Si uite-asa, am ajuns iarăsi la un bărbat bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre faptul ca iubirea nu există. Acasă la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi asteaptă bărbatul şi îşi plânge amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este povestea celui care nu credea în iubire. Cine a comis greseala? Puteţi ghici? Greseala i-a apartinut bărbatului, care a crezut că îi poate dărui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decât propria lui fericire, iar greseala lui a fost că a renuntat la ea şi a asezat-o în mâinile ei. Fericirea nu vine niciodată din afara noastră. El
era fericit datorită iubirii care tâsnea din inima lui. Ea era fericită datorită iubirii care tâsnea din inima ei. Când el a făcut-o însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci nu putea fi responsabilă pentru fericirea lui. Indiferent cât de mult îl iubea femeia, ea nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să stie ce era în mintea lui. Ea nu putea sti care erau asteptările lui, căci nu îi cunostea
visele. Dacă veţi proceda la fel, luându-vă fericirea şi punând-o în mâinile unei alte persoane, mai devreme sau mai târziu ea se va sparge, la fel ca şi steaua din poveste. Dacă îi dăruiti altcuiva fericirea dumneavoastră, persoana respectivă v-o poate fura. Pe de altă parte, de vreme ce fericirea se naste în interior şi este rezultatul iubirii dumneavoastră, sunteţi unicul responsabil pentru ea. Nu aveţi dreptul să faceţi niciodată responsabil pe altcineva pentru ea. Şi totuşi, atunci când mergem la biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua în palma celuilalt, asteptând ca el (sau ea) să ne facă fericiţi, şi invers. Nu contează cât de mult iubiţi pe altcineva; nu veţi putea fi niciodată cel care doreşte cealaltă persoana să fiţi. Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun început. Noi ne bazăm fericirea pe celălalt. Din păcate, lucrurile nu merg în acest fel. Noi facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, după care ne mirăm că am eşuat.”

 

Sursa foto: www.google.ro

Continue Reading

De ce iubesc ploaia

De ce iubesc ploaia?

Iubesc ploaia pentru ca de fiecare data imi curata sufletul… Si cat de frumos este sa bei un ceai privind pe fereastra picaturile de ploaie! Cata liniste si visare imi aduce…

Cand ploua si e frig imi place sa stau in casa la caldura, sa citesc, sa ma bucur de liniste si sa imi pun ordine in ganduri.

Iar vara, sa merg prin ploaie desculta…ce adiere calda imi mangaie trupul!

Ploaia e minunata, e un dar ceresc, intotdeauna dupa ea urmeaza un soare cu raze puternice sau un curcubeu mirobolant.

Ce trist mi se pare cand aud la meteo, “ vremea va fi urata, va ploua in majoritatea regiunilor” . Pai cum sa fie urat ceva care imi provoaca atata liniste, visare,  atata inspiratie? Multi nu stiu sa se bucure de ea si dau verdictul – vreme urata.  E asa usor sa arunci cu noroi…

Incercati sa priviti lucrurile cu profunzime, sa profitati de fiecare dar divin, sa fiti creativi si…sa iubiti ploaia, numai asa veti cunoaste cu adevarat fericirea.

 

Continue Reading