Pe firul de păianjen al memoriei

Un veritabil jurnal intim în care Cella Serghi ne oferă o fascinantă cronică a vieții literare din perioada interbelică și unde se regăsesc atât personalitățile ce i-au marcat viața și cariera – Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Curzio Malaparte –, cât și iubirea sa neîmplinită pentru Camil Petrescu sau strânsa prietenie cu Mihail Sebastian.

„Aș vrea să nu fi trecut degeaba prin viață. Ploaia care cade acum pe streașină, pe geam și pe asfalt și care miroase și rasună a vară aș vrea s-o fixez, să rămână aici pe foaia asta ca o pânză din cele facute să nu piară, ca să trăiesc și eu cu ea, mereu în fiecare din picăturile ei, și ea prin mine, să trecem împreună prin toate viețile care vor urma și să ramânem vii ca acum, când îi ascult rostogolirea.”

„Fericirea nu-i vesela. E sfioasa si trista. Nu-ti vine sa sari, sa dansezi, sa-ti arunci caciula in tavan. Nu-ti vine sa chiui, sa cinti. Iti vine sa stringi ochii si pumnii, sa te aduni ca pentru o rugaciune”.

„- N-ai nelinişti, incertitudini? mă intrebă Camil.
– Neliniştile le-am moştenit. Incertitudini? Nu, slavă Domnului! Trăiesc între două certitudini. M-am născut şi am să mor.
Camil e dezarmat.”

Camil Petrescu ii spunea:

” Când vorbeşti mult, gândurile se risipesc, sentimentele se volatizează prin vorbe. Albina nu pierde nici un pic de polen, îl adună. Gândeşte-te la artificiile pomului de Crăciun. Cum le dai un chibrit se aprind o clipă, dar după se sting imediat, iremediabil. Păstrează-ţi personalitatea. Fii mai calculată. Răsfrânge în tine sentimente, impresii, aprecieri. E un şiretlic al naturii intime această nevoie de discuţie, de confidenţe, de prea numeroase prietenii. Disciplinează-te. Ai un fel de grizerie verbală, care te satisface pe moment, dar ce rămîne? Trebuie să aduni în tine tot. Acest tot va izbucni într-o zi în scris. Poţi să stai lângă un cireş şi să aştepţi să se coacă, dar să stai lîngă un plop şi să aştepţi ivirea cireşelor? Asta nu! Nu se scrie un roman spunând : vreau să scriu!”

 

Continue Reading

Memoriile unei gheişe

Romanul spune povestea micuţei Chiyo, mezina unei familii sărace de pescari, vândută ca sclavă. Frumuseţea ei o ajută în vestitul Gion al anilor „˜30 să fie cumpărată de o okiya, o casă de gheişe. Aici, trecând peste toate piedicile şi intrigile, este educată pentru a deveni gheişă. Viziunii sale individuale a Gionului, se adaugă o imagine de ansamblu, a Japoniei dinaintea şi după cel de al doilea război mondial.

„Speranţele sunt ca podoabele de păr. Fetele vor să poarte prea multe. Când ajung femei bătrâne, arată caraghios şi numai cu una singură.”

„Mă întrebam dacă bărbaţii pot fi atât de orbiţi de frumuseţe încât să fie dispuşi să-şi petreacă viaţa alături de un demon, cu condiţia să fie un demon frumos.”

„Ne trăim viaţa ca apa care curge la vale, mergând într-o direcţie, până ne izbim de ceva care ne forţează să găsim un nou curs.”

„Nu-i poţi cere soarelui mai multă lumină sau ploii mai multă apă.”

„Durerea e un lucru foarte ciudat; suntem atât de neputincioşi în faţa ei. E ca o fereastră care se deschide atunci când vrea ea. Camera se răceşte şi nu putem decât să tremurăm. Dar de fiecare dată se deschide mai puţin, până când, într-o zi, ne întrebăm ce s-a ales de ea.”

„Nu cred că putem vorbi deschis despre suferinţa noastră decât după ce ea s-a sfârşit.”

„Aş vrea să cred că viaţa e mai mult decât un râu care ne poartă cu el, cu burta în sus.”

„Apa nu aşteaptă niciodată. Îşi schimbă forma, curge pe lângă obstacole şi găseşte calea secretă la care nimeni nu s-a gândit – spărtura minusculă din acoperiş sau din podea. Fără doar şi poate, e cel mai versatil din cele cinci elemente. Poate spăla pământul, poate stinge focul, poate subţia metalul. Nici chiar lemnul, care e complementul ei natural, nu poate supravieţui fără apă.”

 

Continue Reading

Povestea unui tâmplar

Un meşter tâmplar urma să iasă la pensie după o carieră lungă, dedicată construirii caselor. Însă, la începutul carierei de tâmplar, când lucra pentru un cunoscut antreprenor, acesta i-a cerut să-i facă o promisiune specială.
Tâmplarul a trebuit să-i promită antreprenorului ca fiecare casă pe care urma să o construiască avea să o considere că pe cel mai important proiect pe care l-a primit vreodată. A trebuit să promită să construiască fiecare casă cu dăruire, grijă şi dragoste.
Înainte să se pensioneze, tâmplarul s-a dus la biroul şefului că să-l înştiinţeze ca locuinţa la care lucra avea să fie ultima din carierea lui.

Şeful i-a spus că-i pare rău că pleacă de la ei şi l-a rugat, dacă se poate, să-i facă o ultimă favoare. “Mai construieşte încă o casă”, i-a cerut angajatorul, “după care poţi să te pensionezi.”

Tâmplarul, care-l respecta foarte mult pe şeful lui, a acceptat şi s-a apucat imediat să construiască noua casă.

Însă, spre deosebire de toate casele pe care le construise de-a lungul anilor, acum nu s-a mai folosit de toate cunoştinţele sale şi a aplicat tot felul de metode rapide ca să termine casa în timp record şi să se pensioneze repede. A făcut treabă de mântuială, a folosit materiale de calitate inferioară şi s-a grăbit să termine lucrarea.

În câteva săptămâni, casa a fost gata, iar tâmplarul s-a dus să-l înştiinţeze pe şeful lui.

“Mulţumesc că ai făcut asta pentru mine”, i-a spus şeful, cu blândeţe în glas. Apoi i-a dat tâmplarului cheile de la uşa casei. “Sunt cheile tale. Casa pe care tocmai ai construit-o e cadoul meu de pensionare pentru tine, ca semn de respect pentru toţi aceşti ani de trudă şi dăruire.”

Tâmplarul a încremenit de uimire. Nu-i venea să creadă că locuinţa pe care tocmai o terminase era a lui. Dacă ar fi ştiut, şi-ar fi dat toată silinţa s-o facă mai bună.

Tâmplarul a încălcat cea mai importantă promisiune pe care şi-o luase faţă de angajator şi de el însuşi, promisiunea că-şi va face meseria cât mai bine, cu toată măiestria de care era capabil.

Şi, fiindcă şi-a încălcat acest angajament esenţial, a ajuns să locuiască în singură casa prost făcută din toate câte construise în cariera lui.

Aşa se întâmplă şi în viaţa noastră. Nu ne ţinem de promisiuni şi ajungem să trăim în situaţii nu tocmai ideale, situaţii pe care le-am creat noi înşine, prin faptele noastre.

Continue Reading

Învingătoare la 10 ani!

Este un adevăr universal recunoscut că meseria de profesor este una dintre cele mai frumoase si importante. Zilnic este plină de provocări!
Oricât de mică ar fi experiența, atunci când elevii tăi nu vor să mai plece acasă după terminarea orei întrucât vor să mai rămână alături de tine, îți oferă o mulțumire sufletească specială. Înseamnă că le-a plăcut și că vor mai veni…

-Dragii mei, le-am spus la primul meu curs, prefer să mă strigați simplu pe nume, decât să îmi spuneți Doamna (și numele). Aici nu suntem la școală, așa că vă las pe voi să hotărâți cum doriți să îmi spuneți.
-Hi, hi! Se aud râsete… Doamna vrea să pară mai tânără! Exclamă râzând o elevă :))

Am râs și eu, mai ales atunci când m-am întors acasă și le-am povestit alor mei. Tot atunci fetița mea m-a privit curioasă și mi-a zis :

– Mami, râzi? Râzi, zi ?

Ea nu mă mai văzuse de foarte mult timp râzând… Am luat -o în brațe și am râs împreună! Mi -a plăcut să o văd așa fericită!

E aproape o lună de când nu mai știu de capul meu…Dar ea e mică… Nu știe…

Ca mamă, mă simt binecuvântată, iar ca profesoară mă simt onorată! Îi educ așa cum îmi doresc să fie și copiii mei la rândul lor educați! Sunt conştientă de faptul că am posibilitatea să îmi pun amprenta asupra caracterelor lor și să le modelez sufletele.
Poate vreodată în viața lor își vor aduce aminte că într-o zi profesoara de E.C.D i-a învățat de bine… ori de câte ori le-a vorbit despre pace și toleranță, despre ură și agresivitate, despre prietenie, despre drepturile copilului dar și despre obligații, despre protejarea mediului înconjurător, despre unitate și diversitate… Despre valori morale și sociale…

Ștefania a fost prima mea elevă. M-a reținut încă de la cursul de engleză, de atunci de când am intrat în sală și m-am prezentat și i-am invitat să se înscrie la cursurile mele. Tot Ștefania a fost cea care le-a povestit colegilor ei despre cât de mult ii plac cursurile mele și i-a convins și pe ei să se înscrie şi ulterior să participe.

O apreciez enorm, e o fetiță singură… Părăsită de părinți. Are 10 ani și un frățior de aproape 2 ani. Ambii cresc cu bunica lor, o femeie preocupată permanent de educația și sănătatea copiilor.
Am cunoscut-o atunci când a adus fișa de înscriere a Ștefaniei. Mi-a povestit că mama lor i-a părăsit, iar despre tatăl lor nu știe absolut nimic.

Revin la micuța mea elevă și vreau să subliniez faptul că este un copil deosebit! La școală are rezultate bune, iar în timpul liber urmează cursuri de dans, engleză, informatică, iar de puțin timp frecventează și cursurile mele.

Nu are tabletă şi nici calculator, e altfel decât majoritatea copiilor din ziua de azi. Este o fetiță simplă, ambiţioasă şi cu aspirații nobile. Mi-a spus că într-o zi vrea să ajungă medic. După părerea mea este o învingătoare! La doar 10 ani luptă pentru o viaţă mai buna!

Într-o altă zi i-am dat un chestionar să îl completeze și tare mult m-a impresionat răspunsul ei… Vrea să învețe ca să îi asigure frățiorului ei un trai decent. Așa ceva…

În desenul de mai jos a exprimat câteva dintre drepturile copiilor. Dreptul la sănătate, dreptul la jocă, dreptul la educaţie, dar şi dreptul la protecţie. E uimitor cum a descris ea protecţia…O mamă care îi întâmpină atunci când ea şi frăţiorul ei vin de la şcolă…o mamă care îi aşteaptă pe partea cealaltă a drumului…în loc să îi ţină de mână…

Iar mai jos a exprimat iubirea, pacea şi toleranţa…

Mi- am propus să o sprijin cât de mult pot! Spre deosebire de ceilalți copii, ea nu are copilărie…

Pe 10 aprilie va fi ziua ei…iar eu am o mare dilemă… Mă gândesc ce cadou să îi ofer….Nici nu știu ce anume ar bucura-o mai tare….

Continue Reading

Poveste pentru mame

Cand sotul meu m-a anuntat extrem de linistit ca, dupa 11 ani de casnicie, vrea sa divorteze si ca se muta, primul meu gand a fost “Copiii mei!”. Fiul meu avea doar cinci ani, iar fetita patru. Oare i-as putea creste bine, intr-o “familie”? Ca mama singura, voi putea sa am grija de ei si sa ii invat etica si valorile necesare in viata? Nu eram sigura ca ma voi descurca… insa trebuia sa incerc.

Asa ca, in fiecare Duminica mergeam la biserica. In timpul saptamanii imi faceam timp sa le verific temele si discutam foarte des de ce este important sa faca lucrurile corecte. Aveam nevoie de timp si de energie pentru a ii invata tot ce voiam si nici nu imi dadeam seama ca fac ceea ce este corect.

De Ziua Mamei, la doar doi ani de la divort, in timp ce intram in biserica, am observat multe flori in puse in ghivece mici de fiecare parte a altarului. In timpul slujbei, preotul ne-a spus ca pentru el a fi mama este cel mai dificil lucru din lume… iar toate mamele merita respect din partea copiilor. Apoi, a rugat fiecare copil sa vina in fata si sa aleaga cate o floare pe care sa o ofere mamei sale ca simbol al dragostei si al aprecierii.

Fiul si fiica mea, tinandu-se de mana, au mers pana la altar cu ceilalti copii. Impreuna s-au gandit ce floare sa imi aleaga. Trecuseram prin multe momente dificile, iar aceasta mica atentie era tot ce imi trebuia pentru a avea puterea de a merge mai departe.

M-am uitat la minunatele begunii, la crinii imperiali, la panselute purpurii.. deja ma gandeam unde as putea planta flori atat de frumoase. Eram convinsa ca imi vor alege cea mai frumoasa floare pentru a imi arata dragostea lor.

Micutii mei si-au luat treaba foarte in serios si s-au uitat cu mare atentie la fiecare vaza in parte. Ceilalti copii erau deja la locurile lor, iar mamele lor stateau mandre cu cate o floare in mana… iar ai mei nici nu se hotarasera. Apoi, cu o exclamatie de fericire ei au atras atentia ca au gasit floarea potrivita…

Cu zambetul pe buze, s-au intors la mine si mi-au oferit cadoul lor, acea floare care sa reprezinte dragostea si aprecierea fata de mine.

M-am uitat speriata la acea floare rupta, arsa de soare, bolnava. Fara niciun cuvant, am luat floarea din mana fiului meu. Ei au ales ceea mai mica si urata planta… nici nu avea flori, erau doar frunze. M-am uitat la ei, imi zambeau si aveau o privire calda; erau mandri de alegerea facuta. Stiind ca le-a luat foarte mult sa aleaga aceasta floare, am zambit si am acceptat cadoul.

Dar apoi nu am putut de curiozitate si i-am intrebat de ce din toate florile minunate de acolo au ales aceasta planta pentru mine?

Mangaindu-ma pe obraz, fiul meu a spus: “Aceasta parea ca are nevoie de tine, mama.”

In acel moment, lacrimile au inceput sa curga siroaie pe obrajii mei. Mi-am imbratisat ambii copii; ei imi oferisera cel mai frumos cadou de ziua mamei si eu nici nu imi dadusem seama. Munca mea grea si sacrificiile facute nu au fost in zadar…

Continue Reading