Cand crezi ca ai gasit toate raspunsurile, vine viata si schimba intrebarile…

Am invatat ca oricat de intunecat ar fi drumul pe care ne duce uneori viata, undeva, acolo, se afla o luminita care ne va arata iesirea.  Uneori e bine sa te ratacesti, pentru a realiza ca ai gasit drumul cel mai bun. Am intalnit multe pietre in calea mea, dar stiu ca de mine a depins ce sa construiesc cu ele: un pod sau un zid. Mi-am urmat drumul in tacere…Chiar daca lacrimi de durere m-au rascolit, dorinta mea a fost sa ii fac pe cei din jurul meu fericiti. Si nu am reusit mereu…Oricat de greu mi-ar fi aleg sa merg pe drumul meu alaturi de Dumnezeu.

Dumnezeu are un scop pentru durerea nostra, un motiv pentru bataliile noastre si o recompensa pentru credinta noastra! Oricate probleme am avea, El nu ne lasa, ne intareste si ne da putere sa trecem peste toate. Se spune ca, pentru fiecare incercare, primim de la El o binecuvantare. Toate pe lumea asta au rostul lor, nimic nu este intamplator.

Am invatat ca pentru a fi fericiti trebuie sa ne gandim la ce avem, nu la ce ne lipseste. De cele mai multe ori, inima are nevoie de lucruri simple pentru a fi fericita.  Sa nu uitam ca fericirea nu este ceea ce stim, ci ceea ce simtim! Ochii au nevoie de lumina pentru a vedea, iar sufletul are nevoie de iubire pentru a trai. Calitatea sufletului nostru ne face fericiti.  Cea mai grea lupta este cea care se da intre inima si mintea noastra. Nu stii niciodata pe care sa o asculti…

Continue Reading

Joia Mare- traditii si obiceiuri

imagini-desktop-de-pus-pe-cu-iepurasi-si-oua-paste-b-o-ibackgroundz.com

În Joia Mare se praznuieste spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul, Cina cea de Taina, rugaciunea din gradina Ghetsimani si vinderea Domnului de catre Iuda. In seara acestei zile crestinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul tarii, fetele fac cate 12 noduri unei ate, punandu-si la fiecare cate o dorinta si dezlegandu-le cand dorinta s-a implinit. Acesta ata si-o pun sub perna seara, crezand ca-si vor visa ursitul. Tot aici se pastreaza obiceiul de a spala picioarele celor din casa (copii) de catre femeile mai in varsta. In Vestul tarii, o familie care prepara painea pentru Paste, pentru biserica, o aduce acum cu vase noi, cu lumanari si vin, pentru a ramane pana la Pasti. Din Joia Mare pana in ziua de Pasti se zice ca nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se toaca.

Tradiţii în Săptămâna Mare – Nu se doarme în Joia Mare

Nu se doarme în Joia Mare! În credinţa populară, cine doarme în această zi, Joia Mare, va fi leneş tot anul. De asemenea, se spune că aceste persoane nu vor reuşi să ducă un lucru la bun sfârşit, chiar dacă sarcina e una destul de uşor de îndeplinit.
In traditiile romanilor, Joia Mare se mai numeste Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagra, Joimarita. Ea este termenul pana la care femeile trebuiau sa termine de tors canepa. La cele lenese se spunea ca vine Joimarita sa vada ce-au lucrat. Iar daca le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie batrana mergea pe la casele cu fete mari si dadea foc canepii netoarse. Sau copiii, unsi pe fata cu negreala, mergeau sa le indemne la lucru pe fetele de maritat si sa primeasca oua pentru incondeiat de Paste, zicand: „Catii / Matii / Toarse caltii; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate tolul sa ti-l vaz! / Si de-l ai, / Sa te – nduri si sa ne dai / Cele oua – ncondeiate / De acolo din covate”.

Joia Mare este considerata binefacatoare pentru morti. Acum se face ultima pomenire a mortilor din Postul Mare. In Oltenia si acum se fac in zori, in curti si / sau la morminte focuri pentru morti din boz sau nuiele; se spune ca ele inchipuiesc focul pe care l-au facut slujitorii lui Caiafa in curtea arhiereasca, sa se incalzeasca la el, cand Iuda l-a vandut pe Hristos, sau focul unde a fost oprit Sfantul Petru, cand s-a lepadat de Hristos.

In unele locuri (Zona Clujului) de Joia Mare se striga peste sat. Dar strigarea o facea Voevoda Tiganilor – un flacau caruia i se comunicau abaterile fetelor si feciorilor din Postul Mare.

Joia Mare este cunoscuta mai ales, in cultura populara actuala, ca ziua in care se inrosesc ouale; pentru ca se spune ca ouale inrosite sau impistrite in aceasta zi nu se strica tot anul. De asemenea, oamenii cred ca aceste oua sfintite si ingropate la mosie o feresc de piatra.

Ouale se spala cu detergent, se clatesc, se lasa la uscat, apoi se fierb in vopsea. Pe langa oua rosii, romanii contemporani mai vopsesc ouale si in galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi il leaga intr-un ciorap subtire si asa il fierb, ca sa iasa „cu model”.

Mai demult, ouale se vopseau cu coji de ceapa, cu sunatoare (pojarnita), cu coaja de crin rosu sau cu flori de tei; luciul li se dadea stergandu-le, dupa ce s-au fiert, cu slanina sau cu untura.

Spiritualitatea romaneasca pastreaza si cateva legende referitoare la inrosirea oualor. Cea mai cunoscuta spune ca, intalnindu-se cu jidanii, Maria Magdalena le-a spus ca Hristos a inviat. Iar ei au raspuns ca atunci va invia Hristos, cand se vor inrosi ouale din cosul ei. Si pe data, ouale s-au facut rosii. Se mai spune ca, dupa Inviere, jidanii au aruncat cu pietre in Maria Magdalena. Iar pietrele se prefaceau in oua rosii. Alta legenda spune ca, sub crucea pe care a fost rastignit Hristos, Maria Magdalena a pus un cos cu oua si ele s-au inrosit de la sangele ce cadea din ranile Domnului. Exista si alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este atat de raspandit pe teritoriul romanesc, asa cum era si in trecut, ceea ce l-a facut pe un calator turc din secolul al XVIII-lea sa numeasca Pastele sarbatoarea de oua rosii a ghiaurilor (crestini) valahi.

Dar oul, simbol al fecunditatii si al formei aproape desavarsite, era folosit si de alte popoare, in ritualurile lor de sarbatori. Popoarele Asiei si Europei, care serbau Anul Nou la echinoctiul de primavara, ofereau in dar, prietenilor si vecinilor, oua rosii. Acest obicei, mult practicat in Italia, Spania, Franta, Rusia si chiar in Persia, s-a transmis crestinilor de la pagani. Si romanii se zice ca foloseau ouale rosii la sarbatoarea lui Janus. La persi, egipteni, greci si gali oul era emblema universului, opera divinitatii supreme. La crestini se credea ca el il reprezinta pe Creator, care creeaza tot si contine in sine totul. La romani este nelipsit in ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paste, dupa ce este sfintit si toata familia ciocneste oua. In dimineata primei zile de Paste, e obiceiul, in Bucovina, de a te spala cu ou rosu si cu bani, ca sa ai fata rosie ca oul si sa fii bogat tot anul.

Ouale colorate in alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primaverii. Cele colorate in negru simbolizeaza chinul si durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, daca vrem sa vorbim despre arta populara in privinta ornarii oualor de Paste, trebuie sa ne referim la incondeiatul oualor. Ouale inchistrite sunt simbolul Mantuitorului, care a iesit din mormant si a inviat, precum puiul din gaoace. In Bucovina (si nu numai) ele se numesc si „oua muncite”, dedicand stradania de a le face frumoase patimilor pe care le-a suferit Hristos pentru lume.

Tehnica difera in functie de zona, timp, creatorul popular. Cea mai raspandita si mai renumita traditie a incondeiatului oualor este in Bucovina. Mai intai, aici se incondeiau oua crude, apoi fierte, iar azi se inchistresc oua golite de continut. Instrumentul cu care se „scriu” ouale se numeste chisita (un varf ascutit de tabla de arama, fixat intr-o maciulie a unui bat plat). Tehnica traditionala spune ca la incondeiat se misca oul, iar nu instrumentul. Acum se mai foloseste si penita, in cazul incodeierii oualor cu tus.

Tehnicile sunt diferite. Cea mai apropiata de traditie este incondeierea prin acoperirea succesiva cu ceara, apoi scufundarea oului in diferite bai de vopsea: intai galben, apoi rosu, verde, albastru, negru.

In ornarea oualor se folosesc motive geometrice, fitomorfe sau zoomorfe. Dintre ele amintim romburi, triunghiuri, zig-zag-uri, puncte, frunza de stejar, bradul, floarea de maces, graul, coarnele berbecului, pestele, cerbul (coarnele cerbului), steaua magilor, cararea (calea) ratacita, carligul ciobanului, crucea Pastelui, etc. Mai nou se intalnesc icoane pictate pe oua sau in interiorul oului. Tot un motiv traditional il constituie incondeierea cu increteli (motive ornamentale) de pe camasile populare.

Se mai intalnesc si alte motive: sarpele, grebla, furca, cibotica cucului, hora, closca cu pui, coada randunicii, laba gastei, coltul porcului, strugurele, ciresica, floarea pastii, fierul plugului, cheptenul, fraul, ferestruica, etc., prezente, mai nou, in zona Branului. Dar se mai incondeiaza oua si in Vrancea, in Oltenia, etc.

In ziua de azi se intalnesc si alte tehnici: incondeierea cu ceara colorata, cu ceara arsa, cu tusuri, etc. La urma, oualor li se da luciu cu lac.

In cultura populara actuala, ouale impistrite sunt, mai mult, obiecte de arta. Este o adevarata industrie a incondeierii oualor, care constituie mandria Pastelui bucovinean. Ele sunt vandute si peste hotare (mai ales cele din Bucovina), fiind deosebit de apreciate si de straini. Insa traditia general tinuta de romani este inrosirea oualor, care este o adevarata marca identitara si o indeletnicire speciala a fiecarei gospodine pentru Joia Mare.

Continue Reading

Dincolo de cuvinte

Se spune ca fiecare om este o taină pentru celalalt, iar cuvintele sunt șoapte ale sufletului și minții noastre. Există cuvinte vii și cuvinte moarte. Rostim cuvinte cu direcție și cuvinte fără rost. Folosim cuvinte pe post de chei în diferite situații.

Poți dărâma un perete, arde o carte, zgâria o marmura,  însă nu prea poți șterge urma unui cuvânt din inima cuiva, căci cuvintele pe care le rostim ajung mult mai departe decât putem ajunge noi.

Există cuvinte care lovesc mai mult decât bătaia.  Cuvintele au ajuns cele mai de temut arme.

Imaginează-ți cuvântul precum o săgeată ce, odată lansată din arc, nu mai poate fi adusă înapoi.De aceea, el trebuie cântărit, îngrijit și stropit măcar cu puțin suflet de fiecare dată când îi dăm drumul din odăile inimii și gândurilor noastre.

Sursa: „Putine cuvinte, multa iubire”- Hrisostom Filipescu

Continue Reading

Pentru fiecare lucru primit platim un pret!

untitled

Într-o seară, după un weekend epuizant, obosita fiind, fara sa vreau, am primit o adevarata tema de gandire.  Ii citeam Juniorului meu povestea de seara, numita ” Bradul”. Nu știam despre ce era vorba, pe parcursul lecturii recunosc ca m-a emoționat, dar la final aveam sa am lacrimi … lacrimi de bucurie.  Am învățat că e important ca oricât de greu iti este sa te bucuri de fiecare clipa, am inteles ca nu întotdeauna ceea ce visezi sa ai sau sa fii iti poate aduce și fericirea și ca pentru fiecare lucru primit trebuie sa plătesti un preț,  dar și ca atunci când o dorința se îndeplinește realitatea se dovedește a fi altfel decât visul.

Asadar si prin urmare : carpe diem. In fiecare moment al zilei, avem ceva pentru care merita sa ne bucuram. In munca mainilor noastre, in zambetul unui copil sau in relatiile pe care le avem cu prietenii si familia, ne putem regasi fericirea.

Ador acest proverb chinezesc dupa care ma ghidez:

Daca vrei fericire pentru o ora, dormi. Daca vrei fericire o zi, du-te la pescuit. Daca vrei fericire pentru o luna, casatoreste-te. Daca vrei fericire pentru un an, poti mosteni o avere. Daca vrei fericire toata viata, ajuta-i pe altii„.

 

Bradul

Afară, în pădure, creștea un brăduț frumos. Își alesese un loc bun: putea să-l mângăie soarele, aer avea destul și în jurul lui, creșteau o mulțime de brazi și molizi. Dar brăduțul dorea din suflet să se facă mare. Nu-i păsa nici de soarele cald, nici de aerul proaspăt, nu se uita nici la copiii de țărani care se plimbau pe lângă el și sporăvăiau ori de câte ori ieșeau la pădure  să culeagă fragi și zmeură. Veneau adeseori cu câte un ciubăr plin și își împodobeau pălăriile cu șiruri de fragi; se așezau apoi lângă brăduț și ziceau: ” Ia uitați-vă ce drăguț e brădulețul ăsta!”. Dar brăduțul nici nu-i băga în seamă.

brad 1În anul următor, era mai mare cu o înnăditură, iar după încă unul i se mai adăugă o înnăditură; căci brazilor le poți număra anii după înnădituri.

– Ah, de aș fi și eu la fel de mare ca ceilalți copaci! suspina copăcelul. Mi-aș putea întinde ramurile de jur împrejur, până, hăt, departe, și aș ajunge cu vârful să privesc în lumea largă. Păsările și-ar face cuibul în crengile mele, iar când ar sufla vântul, aș putea da și eu din cap cu tot atâta măreție cum dau și ceilalți brazi!

Nu se bucura nici de raza soarelui, nici de păsări și nici de norii purpurii, care pluteau în zori și în amurg pe deasupra lui.

Iarna, când zăpada îl înconjura, albă și scânteietoare, și când vreun iepure trecea săltând pe lângă el, fără să-l bage în seamă – vai, ce se mai necăjea brăduțul nostru!

Două ierni trecură astfel, în a treia, copăcelul crescuse, atât de mare, încât iepurele, nu numai că nu putea să treacă fără să-l bage în seamă, dar trebuia chiar să-l înconjoare. ”Ah, să crești, să crești, să ajungi mare și bătrân, iată singurul lucru frumos pe lume”, își zicea brăduțul.

Toamna, veneau mereu tăietori de lemne și doborau câțiva din copacii cei mai mari; asta se întâmpla în fiecare an, și tânărul nostru brad, care în răstimp crescuse binișor, se cutremura văzând cum aarborii aceia mari și frumoși se prăbușeau trosnind și  pârâind, cum li se retezau crengile, și cum arătau apoi de golași, de lungi și de subțiri; aproape să nu-i mai recunoști.  Pe urmă erau încărcați în care și caii îi duceau afară din pădure.

Unde îi duceau? Ce soartă îi aștepta?

Primăvara, când  veneau rândunelele și berzele, bradul le întreba:

– Nu știți unde i-au dus?  Nu i-ați întâlnit?

Rândunelele nu știau nimic; dar barza după ce căzu o vreme pe gânduri, dădu din cap și zise:

– Da, cred că știu. Am întâlnit multe corăbii pe când zburam din Egipt încoace; îmi închipui că ei erau, arborii voștri, căcii miroseau a brad; și v-au trimis salutări prin mine. Da, și cum mai străluceau, cum mai străluceau!

– Ah, de m-aș face mai repede mare să pot pleca și eu în largul mării! Dar oare cum e marea aia, cum o fi arătând?

– Păi ar fi o poveste cam lungă să  ți-o descriu, zise barza și își luă zborul.

”Bucură-te de tinerețe, îl îndemnau pe brad razele soarelui. Bucură-te de verdeața ta proaspătă,  de viața tânără care zvâcnește îm tine!”

Și vântul îi săruta crengile, și roua îți plângea lacrimile deasupra lui; dar bradul nu vedea nimic din toate astea.

Când se apropiau sărbătorile Crăciunului, erau doborâți copăcei tineri de tot care, de multe ori, nu erau nici pe jumătate atât de înalți cât bradul din povestea noastră, ce nu avea astâmpăr și voia să o ia mereu din loc.

Copăceilor acestora tineri – aleși dintre cei mai frumoși – nu li se tăiau niciodată crengile; erau și ei așezați în căruțe și caii îi trăgeau afară din pădure.

– Unde-i duc? întreba bradul. Doar nu sunt mai mari decât mine, ba am zărit unul care era cu mult mai mic. Și de ce își păstrează crengile? Încotro le e drumul?

– Noi știm! Noi știm! Ciripeau vrăbiile. I-am văzut jos, în oraș, prin fereastră. Noi știm încotro se duc. Brăduții ăștia ajung la o asemenea strălucire și măreție cum nici nu se poate închipui. I-am văzut prin fereastră cum, așezați în odăi mari și luminoase, erau împodobiți cu cele mai frumoase lucruri: mere aurite, turtă dulce, jucării și multe, multe lumânărele.

– Și pe urmă? Întrebă bradul, tremurând din toate rămurelele. Și pe urmă ce se mai întâmplă cu el?

– Păi mai mult nu am văzut nici noi. Dar era neasemuit de frumos!

– Îmi va fi oare  și mie dat să pășesc atât de strălucitor? Se bucura de pe acum bradul. Asta-i chiar mai bine decât să o pornești pe mare. Ah, cum mă scurmă nerăbdarea! De-ar veni odată Crăciunul! Acum sunt mare și am crescut cât și cei care au fost luați anul trecut. Ah, de m-aș vedea odată în căruță! Să mă văd în odaia aia caldă, cu toată strălucirea și măreția aceea! Și pe urmă? Da, pe urmă vine ceva și mai bun, și mai frumos; altminteri pentru ce ne-ar mai împodobi? Trebuie să urmeze ceva cum nu se poate mai măreț, mai minunat! Dar ce? Vai, cât sufăr! Mă scurmă un dor, o nerăbdare fără margini, nu mai știu nici eu ce e cu mine!

”Bucură-te de noi! îi șopteau aerul și lumina soarelui. Bucură-te sub cerul liber de proaspăta tinerețe”

Dar bradul nu se bucura deloc și creștea … iarna, ca și vara stătea mohorât în straiul lui verde închis. Oamenii se uitau la el și spuneau: ”Ce copac frumos!”

Înainte de Crăciun pe el îl doborâră întâi. Securea își vârî adânc tăișul în trunchiul bradului și el se prăbuși cu un geamăt la pământ. Simți o durere ascuțită, un leșin. Nu se mai putea gândi la nici o fericire, era mâhnit că trebuia să se despartă de locul lui de baștină, să plece departe de pământul din care răsărise. Știa doar cu n-o să-i mai revadă niciodată pe vecinii, vechii tovarăși, micile tufișuri și florile din jur, ba poate nici păsările care se avântau în înaltul cerului. Plecarea nu era deloc plăcută.

Copacul își reveni abia când, după ce fusese descărcat în curte, alături de alți brazi, auzi pe unul din oameni zicând:

– Bradul ăsta e minunat! Numai de el avem nevoie.

Veniră apoi doi slujitori grozav de gătiți și duseră bradul într-o sală mare și frumoasă. De jur împrejur, pe pereți, atârnau tablouri și lângă soba de teracotă, erau așezate vase mari, chinezești cu lei zugrăviți de capac. Se găseau acolo jilțuri legănătoare, canapele de mătase, mese mari pline de cărți cu poze și de jucării care valorau de o sută de ori o sută de taleri – cel puțin așa spuneau copiii. Iar bradul a fost pus într-un ciubăr mare umplut cu nisip; nimeni însă nu putea vedea că e un ciubăr, deoarece, era înfășurat într-o țesătură verde și se afla așezat pe un covor mare și pestriț. Vai cum mai tremura bradul! Oare ce avea să se mai întâmple cu el?

Slujitorii și dădacele începură să-l împodobească. Agățau de crengile lui niște coșulețe mici tăiate cu foarfeca din hârtie colorată și umplute cu zaharicale; merele și nucile aurite atârnau de rămurelele bradului ca și cum ar fi crescut din ele, și peste o sută de lumânărele roșii, albastre și albe fură prinse de crengi. Păpuși care arătau aidoma oamenilor – bradul nu mai văzuse până atunci asemenea făpturi – se legănau în verdele frunzelor, iar sus, în vârf, fusese prinsă o stea făurită din hârtie aurită; totul era măreț și încântător, neobișnuit de încântător.

Diseară, spuneau cu toții, diseară o să strălucească strașnic.

”Ah, suspină bradul, de-ar fi odată seară, de-ar aprinde odată luminările! Și ce o să sa întâmple pe urmă? O să vină oare copacii din pădure să mă vadă? O să zboare vrăbiile prin fața ferestrei? O să cresc oare aici și o să stau iarna și vara așa de gătit cum sunt acum?” Nu se gândea la nimic rău, dar îl durea grozav scoarța de dorul pădurii și durerile de scoarță sunt pentru un arbore la fel de rele ca durerile de cap pentru noi.

În fine, fură aprinse lumânările. Ce strălucire, ce minunăție! Bradul tremura din toate rămurelele, așa că una din lumânări aprinse o creangă. Ardea în toată regula.

”Doamne ferește!” strigară dădacele și se grăbiră să stingă flăcăruia.

Acum bradul nu avea voie nici să tremure. Vai, era îngrozitor! Vai, ce frică îi era să nu piardă ceva din podoabele lui! Era ca beat de atâta strălucire.

Deodată canturile ușii se dădură în lături – și o droaie de copii năvăliră în încăpere, gata gata să răstoarne bradul; cei vârstnici veneau agale după ei. Copii amuțiră – dar numai pentru o clipă, apoi reîncepură să chiuie de vuia sala, încinseră o horă în jurul bradului și se porniră să culeagă un dar după altul.

”Ce tot fac ăștia? se întrebă copacul. Ce-o să se mai întâmple?”

Și lumânările ardeau și se topeau aproape de tot de rămurelele verzi, și pe măsură ce se sfârșeau, cineva le stingea. Apoi copiilor li se dădu voie să despoaie bradul. Tăbărâră asupra lui de-i trosniră crengile; dacă nu ar fi ajuns cu vârful și cu steaua aurită până la tavan, s-ar fi prăbușit.

brad2Copii jucară în jurul lui cu darurile lor minunate în mâini. Nimeni nu se uita la pom, afară de bătrâna dădacă, dar și ea veni de fapt să se uite prin crengi, ca să vadă dacă n-a rămas cumva uitată vreo smochină sau vreun măr.

”O poveste! O poveste!”, începură deodată copii să strige. Și traseră cu de-a sila, lângă pom un om scund și gras.

Grăsunul se așeză chiar sub brad, ”căci astfel suntem oarecum ca și afară, în aer și liber, zise el, și, afară de asta să se mai aleagă și pomul cu ceva de folos ascultând ce vă spun. Dar să știți că nu vă istorisesc decât o singură poveste. Vreți să o auziți pe aia cu N-aude-N-a-vede sau cea cu Gogoș-Cocoloș care s-a rostogolit de-a dura pe toate treptele, dar până la urmă a ajuns totuși la mare cinste și a căpătat o domniță de soție?”

N-aude-N-a-vede, strigară unii, Gogoș-Cocoloș cerură alții. Era o hărmălaie de-ți lua auzul. Numai bradul tăcea mâlc și își zicea: ” Eu nu intru în joc, n-am nimic de făcut în treaba asta!” fusese doar și el cineva, făcuse doar ce trebuia să facă.

Bondocul povesti despre Gogoș-Cocoloș, care s-a rostogolit de-a dura pe toate treptele, dar până la urmă a ajuns totuși la mare cinste și a căpătat o domniță de soție, iar copii băteau din palme și ziceau: ” Mai spune! Mai spune!” voiau să audă și povestea lui N-aude-N-a-vede dar trebuiră să se mulțumească numai cu povestea lui Gogoș-Cocoloș.

Bradul tăcea dus pe gânduri. Nici când nu au istorisit păsările din pădure asemenea povești.

”Gogoș-Cocoloș care s-a dat de-a dura pe toate trepte și tot a căpătat o domniță de nevastă. Da, da, așa merg lururile pe lumea asta!” își zicea bradul și credea că e adevărat, o povestise doar un om atât de cumsecade!

”Da, da, cine știe? Poate că mo rostogolesc și eu pe scără și capăt o domniță.” Și se bucura că în ziua următoare îl vor împodobi din nou cu lumânări și jucării, cu beteală și cu fructe.

”Mâine am să tremur, își zicea bradul. Vreau să mă bucur în voie de toată măreția mea. Mâine am să aud din nou poveatea cu Gogoș-Cocoloș și poate și pe aceea cu N-aude-N-a-vede.” Și rămase tăcut și îngândurat întreaga noapte.

Dimieața sosiră servitorii și slujnica.

” Aha, au venit să mă gătească din nou!” se bucură bradul.

Dar fu scos din încăpere urcat sus în pod și așezat într-un colț întunecos, unde nu putea pătrunde lumina zilei.

”Ce-o mai fi însemnând și asta?  se întreba pomul. Ce să caut eu aici? Ce pot eu să aud în podul ăsta?”

Se sprijini de perete și chibzui, și chibzui …Avea doar timp destul, căci trecură zile și nopți fără să mai urce nimeni la dânsul. Și când, în sfârșit, veni cineva, era pentru a aduce niște lăzi mari pe care i le puse în față. Acum bradul sta ascuns cu totul vederii, astfel încât trebui să creadă că fusese uitat.

” Afară, acum e iarnă, își zise pomul, pământul e tare și acoperit de zăpadă, oamenii nu mă mai pot sădi la loc. De aceea trebuie să stai aici, în adăpost până la primăvară. Cât de bine orânduite sunt toate astea! Cât de buni sunt oamenii! Numai de n-ar fi locut atât de întunecos și de singuraatic! … nici măcar un iepuraș cât de mic! … și cât de plăcut era afară, în pădure, când cădea zăpada și iepurii săltau în jurul meu! Da, chiar și când treceau pe lângă mine fără să mă vadă, dar atunci mă necăjeam. Cât de îngrozitor de singur mă simt aici!”

”Pip, Pib!” chițcăi un șoricel și se strecură tiptil pe lângă pom; apoi mai veni unul tot atât de mic. Amândoi își apropiară botișorul de trunchiul bradului, îl mirosiră și se furișară printre crengi.

– E un frig groaznic, ziseră șoriceii, altminteri nu e rău aici. Nu-i așa, bătrâne brad?

– Dar nu-s bătrân deloc! răspunse bradul. Sunt  alții mult mai bătrâni ca mine.

– Cum de-ai ajuns aici? îl întrebară șoarecii, curioși la culme.

– Spune-ne care e locul cel mai frums de pe pământ? Ai fost pe acolo? Ai fost jos, în cămară, unde brânza stă pe o scândură și slănina atârnă de tavan, unde aluneci pe lumânări de seu, în cămara în care intri slab și din care ieși gras?

– Astea nu le cunosc, răspunse pomul. Dar cunosc pădurea unde strălucește soarele și unde cântă păsările.

Și se porni să-și povestească de-a fir-a-păr copilăria, iar șoriceii, care nu mai auiziră nimic asemănător, ascultau și se minunau:

– Nu, zău, că multe ai mai văzut! Cât de fericit trebuie să fi fost acolo în pădure.

Într-o dimineață, când au venit niște oameni și s-au apucat să trebăluiască în pod: lăzile fură date de o parte, pomul fu înșfăcat și trântit, bineînțeles nu cu prea multă blândețe pe podea, după care o slugă îl trase jos pe scară la lumina zilei.

În curte se jucau câțiva din copii care de Crăciun, dansaseră în jurul pomului. Unul dintre cei mai mici dădu fuga la brad și îi smulse steaua de aur. Și sluga veni și tăie copacul făcându-l surcele. Se adunase o grămăjoară întreagă. Curând focul cuprinse fiecare părticică a bradului.

Pomul gemea cumplit și fiecare geamăt se asemuia cu o trosnitură, ceea ce îi îndemna pe copiii care se jucau să se apropie de foc și să strige: ” Poc! Poc!”.

Și cu fiecare trosnitură, regretele bradului se întețeau: regreta pădurea și diminețile răcoroase de vară, și nopțile înstelate de iarnă, regreta seara aceea minunată de Crăciun în care auzise povestea lui Gogoș- Cocoloș, singura poveste pe care o auzise și pe care putea să o istorisească. Apoi bradul se preschimbă în cenușă.

Băieții se jucau în grădină și cel mai mic dintre ei, își prinsese în piept steaua de aur pe care bradul o purtase în cea mai fericită seară a lui.

Dar acum toare s-au sfârșit, și s-a sfârșit și pomul și s-a sfârșit și povestea. S-a sfârșit, s-a sfârșit, asta e doar soarta fiecărei povești.

Hans Christian Andersen, ”Basme”

Sursa: http://jurnalspiritual.eu/bradul/

 

 

 

Continue Reading

Respect tuturor mamelor!

 

La multi ani, dragi mamici!
La multi ani, dragi mamici!

A devenit un obicei ca in fiecare an, la serbarea dedicata mamicilor, organizata cu ocazia zilei de 8 martie, sa imi umplu sufletul cu emotie si sa lacrimez pentru ca fiul meu imi canta si imi recita poezii. Nu exista un moment mai frumos si mai special in viata mea! Chiar nu se poate explica in cuvinte sentimentul acela cand privirea lui gingasa si zambetul lui frumos imi ating sufletul.

De la un an la altul traiesc acest moment altfel, parca de fiecare data mai intens si plin de emotii, numai la gandul ca a crescut, ca este mai mare si nu stiu cum sa fac sa ma bucur cat mai mult de aceste clipe frumoase. El si cu Galuscuta mea aduc primavara in sufletul meu. Ei doi sunt motivul pentru care prind aripi, doar tinandu-i de mana  reusesc  sa ating Raiul…Atunci cand sunt langa ei devin o persoana mai buna, blanda, rabdatoare si le sunt extraordinar de recunoscatoare pentru asta!

De- a lungul timpului, cei doi copii ai mei vor cunoaste mai multe experiente, atat pozitive cat si negative, dar eu voi fi acolo sa le ofer sprijinul meu neconditionat, indiferent de alegerile pe care le vor face. Ii voi intelege, nu ii voi judeca, si voi face tot posibilul sa ii pregatesc cat mai bine pentru deciziile pe care le vor lua.

Imi doresc ca iubirea mea sa ii faca increzatori in ei, sa devina oameni buni care doresc sa ajute si sa faca intotdeauna bine in aceasta lume. Sper ca cei doi fluturasi ai mei sa ramana la fel de apropiati ca acum si sa fie mereu cei mai buni prieteni!

E minunat sa fii mama! Nu este deloc usor, mamele isi sacrifica o mare parte din timpul lor pentru a le acorda cea mai buna ingrijire copiilor, de multe ori renuntand la viata lor sociala.  Se spune ca atunci cand Dumnezeu a creat-o pe Mama, era in a sasea zi de munca. Un inger a venit si l-a intrebat :

– Dar de ce muncesti atat de mult timp la femeia asta ?

– Pai nu vezi cat e de complicat ?! … Are peste 200 de piese: o poala suficient de mare cat sa-i stea trei copii in brate de-odata si care dispare de indata ce se ridica in picioare; are un sarut care vindeca orice boala, de la o zgarietura la o inima franta; e maleabila, dar nu e elastica si are sase perechi de maini …

– Sase perechi de maini ! … Imposibil, raspunse ingerul uimit.

– Eh, si asta nu e nimic pe langa cele trei perechi de ochi !… spuse Dumnezeu.

– Trei perechi de ochi ? … Pentru toate mamele ?, intreba ingerul inmarmurit …

– O, daa. O pereche care vede si printr-o usa inchisa … cand isi intreaba copilul ce face acolo, ea va sti deja raspunsul … O pereche de ochi la ceafa pentru a vedea ce trebuie sa stie, desi nimeni nu o va crede in stare de asa ceva … O pereche de ochi in frunte, cu care sa-si vada copilul, mai ales cand acesta este obraznic, si sa-i spuna ca-l intelege si ca-l iubeste fara ca macar sa scoata un singur cuvant.

– Dar, Doamne, nu e cam mult de munca intr-o singura zi? Poti termina si maine!

– Oh , dar NU pot! Sunt aproape de final si mi-e asa de draga! Se poate vindeca singura cand este bolnava si poate face mancare pentru 6 persoane din jumatate de kilogram de carne .

– Dar e asa de moale…, spuse îngerul care s-a apropiat si a pipait Mama.

– Da, e moale, dar e puternica. N-ai idee cate poate indura si realiza!!!

– Si va putea sa si gandeasca?, a intrebat ingerul …

– Nu numai ca va putea gandi, dar va fi capabila sa argumenteze si sa negocieze.

– O , Doamne , dar ti-a scapat putin material aici, in coltul ochiului … ti-am spus eu ca lucrezi prea mult la acest model !

– Dar nu e material, e o lacrima !

– O lacrima ?! La ce-i foloseste ?

– Ii va folosi la bucurie, la tristete, la dezamagire, la durere, la singuratate, la suparare, la mandrie …

– Dumnezeule , esti genial ! … Te-ai gandit chiar si la asta, ai creat si lacrima !…

– Nu, aici gresesti , i-a raspuns Dumnezeu zambind .Eu am creat doar femeia, ea a creat lacrima …

Mamele au o vârstă unică; nu există mame tinere, mame bătrâne, mame frumoase, sau urâte, nu există mame de culoare, negre sau albe, ci există doar ,, MAME”

Cu prilejul zilei de 8 Martie, va doresc multa sanatate, fericire si multe bucurii alaturi de copiii vostri. La multi ani si sa aveti o primavara minunata!

 

 

 

Continue Reading

Dragobetele- sărbătoarea iubirii

dragobete

In fiecare an, pe data de 24 februarie, noi romanii avem sarbatoarea noastra a iubirii, Dragobetele. Aceasta dateaza de aproximativ 180 de ani si este un prilej de bucurie pentru noi toti. In traditiile noastre populare, Dragobete era fiul Dochiei, zeul dragostei si al bunei dispozitii.

 Superstitii si traditii:

In dimineata de Dragobete fetele topeau zapada proaspata, cunoscuta drept “zapada zanelor” si se spalau pe fata cu ea, pentru a fi frumoase si atragatoare ca si zanele.

In aceasta zi este  interzis cu desavarsire plansul: se zice ca lacrimile care curg in aceasta zi aduc necazuri si suparari.

Tinerii care formeaza un cuplu trebuie sa se sarute in aceasta zi, pentru ca iubirea lor sa ramana vie de-a lungul anului.

Drogobetele este considerat ocrotitor si purtator de noroc in dragoste, tinerii avand credinta ca Dragobetele ii va ajuta sa gaseasca iubirea adevarata.

 Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele:

„Floride fraga
Din luna lui Faur
La toată lumea sa fiu dragă
Urâciunile să le desparți”.

 Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele! Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.

În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar și de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.

Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. În această zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.

Continue Reading