Omul care nu credea in iubire

 

 

„As dori sã vã istorisesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea în iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastrã si ca mine, dar ceea ce îl fãcea sã fie cu adevãrat deosebit era felul sãu unic de a gândi: el nu credea cã iubirea existã.
Evident, a avut o sumedenie de experiente în încercarea de a gãsi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sãu. si-a petrecut o mare parte din viatã cãutând iubirea, dar
singurul lucru pe care l-a descoperit a fost cã aceasta nu existã. Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor cã iubirea nu este decât o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sã creadã. El le spunea cã iubirea
nu este realã, si deci nimeni nu o poate gãsi, oricât de mult ar cãuta-o. Omul nostru avea o inteligentã foarte vie si era foarte convingãtor. El a citit o grãmadã de cãrti, s-a dus la cele mai bune universitãti si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice piatã publicã, în fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternicã. El le spunea cã iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sã o doresti
din nou si din nou, creându-ti o dependentã de ea. Ce se întâmplã însã dacã nu-ti primesti portia zilnicã de dragoste? La fel ca în cazul unui drog, ai nevoie de aceastã dozã zilnicã. Le mai spunea cã relatiile dintre îndrãgostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vânzãtor de
droguri. Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai micã de iubire este precum vânzãtorul de droguri. Cu cât nevoia de iubire este mai micã, cu atât mai bine poti controla relatia cu celãlalt. Aceastã dinamicã a relatiilor interumane poate fi vãzutã cu ochiul liber, cãci în orice relatie existã un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar îl manipuleazã pe celãlalt. Unii oameni profitã asadar de pe urma altora, la fel cum un
vânzãtor de droguri profitã de pe urma toxicomanilor. Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de iubire, trãieste tot timpul cu teama constantã cã nu îsi va putea asigura urmãtoarea dozã de dragoste, adicã de drog. „Ce mã voi face dacã mã va pãrãsi?” Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: „Îmi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmãtoarea dozã. Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreste, dându-i mai multe sau mai putine
doze, ori refuzându-i-le complet. În acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sã facã orice, de teama de a nu fi abandonat. Eroul nostru a continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: „Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin că şi-o poartă cei doi parteneri? Nu există aşa ceva. În faţa reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate. Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să îşi încalce promisiunile făcute. Totul se reduce la un rãzboi al controlului, la cine reuseste sã manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si
cine toxicomanul… Dupã numai câteva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a dispãrut. În urma lui nu au rãmas decât resentimente, otrava emotionalã, rãni reciproce, care cresc treptat, pânã când iubirea nu mai existã deloc. Ei rãmân totusi împreunã, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pãreri. Unde se mai poate vorbi însã de
iubire?” El le-a mai spus cã a vãzut multe cupluri în vârstã care au trãit împreunã 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mândre cã au trãit atâta vreme împreunã. Dar când vorbeau despre relatia lor, tot ce spuneau era: „Am supravietuit cãsniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulã, femeia era cea care ceda si decidea sã îndure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternicã si nevoi mai putine câstiga rãzboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. „Ea este a mea”. „El este al meu”. Si astfel, eroul nostru a continuat sã peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire. El le-a mai spus oamenilor: „Eu am trecut prin toate acestea. De acum înainte nu voi mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, şi el a convins multă lume prin cuvintele sale. Iubirea nu există. Într-o bună zi însă, eroul nostru se plimba prin parc. El a văzut acolo, aşezată pe o bancă, o femeie frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge, s-a simtit curios. De aceea, s-a
asezat lângă ea şi a întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva. Vă puteţi imagina surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există. „Uimitor, i-a răspuns el, o femeie care crede că iubirea nu există!” Evident, a dorit să afle mai multe despre ea.
– De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o el.
– Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea. M-am căsătorit pe când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii, plină de speranță la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect şi credinţă, şi am întemeiat o familie. Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasă, care avea grijă de copii şi de casă, în timp ce sotul meu a continuat să se ocupe de carieră. Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am Incetat şi eu să îl mai respect pe el. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că nu îl mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine.
Dar copiii aveau nevoie de un tată, aşa că am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi sta în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Ştiu însă că, dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi
la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng. Ințelegând-o perfect, el a îmbrăţişat-o şi i-a spus:

– Ai dreptate: iubirea nu existã. Noi cãutãm iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. În locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne rãneste, chiar dacã suntem convinsi cã ne vom putea detasa. Oricâte relaþii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sã ne mai obosim sã cãutãm iubirea?
Cei doi gândeau la fel, asa cã s-au împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relatie frumoasã. Se respectau reciproc si nu s-au dezamãgit niciodatã. Pe mãsurã ce relatia avansa, ei deveneau din ce în ce mai fericiti împreunã. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca sã îl controleze pe celãlalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sã se aprofundeze. Le plãcea sã fie împreunã,  cãci viata li se pãrea mult mai amuzantã astfel. Când nu erau împreunã, ceva lipsea din viata fiecãruia dintre ei.
Într-o zi, pe când era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudatã: „Hm, poate cã ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatie atât de diferitã de ceea ce simteam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirmã religia, cãci nu mã simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea sã aibã grijã de mine, nu îmi vine sã-mi vãrs frustrãrile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atât de bine împreunã. Ne bucurãm fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul în care gândeste ea, felul în care simte. Nu mã simt deloc stânjenit alãturi de ea, nu mã agaseazã niciodatã. Nu mã simt gelos când este cu alti bãrbaþi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate cã iubirea existã totusi, dar este altceva decât ce cred oamenii”. De-abia astepta sã ajungã acasã si sã-i spunã de ideea ciudatã care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însã bine sã vorbeascã si ea i-a luat vorba din gurã:
– Stiu exact ce vrei sã spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp în urma, dar nu am vrut sã-ti spun, cãci stiam cã nu crezi în iubire. Poate cã iubirea existã totusi, dar nu este ce credeam noi cã este. Cei doi au decis să devină amanţi şi să trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu s-au înrăutățit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar şi cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi. Inima bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simțea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele şi a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare şi s-a asezat în palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă. Era extrem de fericit, şi de-abia astepta să se ducă la iubita lui şi să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Când el i-a dăruit însă steaua, femeia a simtit un moment de îndoială; iubirea lui era prea coplesitoare, şi atunci,  steaua a căzut la pământ şi s-a spart într-un milion de cioburi. Si uite-asa, am ajuns iarăsi la un bărbat bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre faptul ca iubirea nu există. Acasă la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi asteaptă bărbatul şi îşi plânge amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este povestea celui care nu credea în iubire. Cine a comis greseala? Puteţi ghici? Greseala i-a apartinut bărbatului, care a crezut că îi poate dărui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decât propria lui fericire, iar greseala lui a fost că a renuntat la ea şi a asezat-o în mâinile ei. Fericirea nu vine niciodată din afara noastră. El
era fericit datorită iubirii care tâsnea din inima lui. Ea era fericită datorită iubirii care tâsnea din inima ei. Când el a făcut-o însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci nu putea fi responsabilă pentru fericirea lui. Indiferent cât de mult îl iubea femeia, ea nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să stie ce era în mintea lui. Ea nu putea sti care erau asteptările lui, căci nu îi cunostea
visele. Dacă veţi proceda la fel, luându-vă fericirea şi punând-o în mâinile unei alte persoane, mai devreme sau mai târziu ea se va sparge, la fel ca şi steaua din poveste. Dacă îi dăruiti altcuiva fericirea dumneavoastră, persoana respectivă v-o poate fura. Pe de altă parte, de vreme ce fericirea se naste în interior şi este rezultatul iubirii dumneavoastră, sunteţi unicul responsabil pentru ea. Nu aveţi dreptul să faceţi niciodată responsabil pe altcineva pentru ea. Şi totuşi, atunci când mergem la biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua în palma celuilalt, asteptând ca el (sau ea) să ne facă fericiţi, şi invers. Nu contează cât de mult iubiţi pe altcineva; nu veţi putea fi niciodată cel care doreşte cealaltă persoana să fiţi. Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun început. Noi ne bazăm fericirea pe celălalt. Din păcate, lucrurile nu merg în acest fel. Noi facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, după care ne mirăm că am eşuat.”

 

Sursa foto: www.google.ro

Facebook Comments

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *