Pentru fiecare lucru primit platim un pret!

untitled

Într-o seară, după un weekend epuizant, obosita fiind, fara sa vreau, am primit o adevarata tema de gandire.  Ii citeam Juniorului meu povestea de seara, numita ” Bradul”. Nu știam despre ce era vorba, pe parcursul lecturii recunosc ca m-a emoționat, dar la final aveam sa am lacrimi … lacrimi de bucurie.  Am învățat că e important ca oricât de greu iti este sa te bucuri de fiecare clipa, am inteles ca nu întotdeauna ceea ce visezi sa ai sau sa fii iti poate aduce și fericirea și ca pentru fiecare lucru primit trebuie sa plătesti un preț,  dar și ca atunci când o dorința se îndeplinește realitatea se dovedește a fi altfel decât visul.

Asadar si prin urmare : carpe diem. In fiecare moment al zilei, avem ceva pentru care merita sa ne bucuram. In munca mainilor noastre, in zambetul unui copil sau in relatiile pe care le avem cu prietenii si familia, ne putem regasi fericirea.

Ador acest proverb chinezesc dupa care ma ghidez:

Daca vrei fericire pentru o ora, dormi. Daca vrei fericire o zi, du-te la pescuit. Daca vrei fericire pentru o luna, casatoreste-te. Daca vrei fericire pentru un an, poti mosteni o avere. Daca vrei fericire toata viata, ajuta-i pe altii„.

 

Bradul

Afară, în pădure, creștea un brăduț frumos. Își alesese un loc bun: putea să-l mângăie soarele, aer avea destul și în jurul lui, creșteau o mulțime de brazi și molizi. Dar brăduțul dorea din suflet să se facă mare. Nu-i păsa nici de soarele cald, nici de aerul proaspăt, nu se uita nici la copiii de țărani care se plimbau pe lângă el și sporăvăiau ori de câte ori ieșeau la pădure  să culeagă fragi și zmeură. Veneau adeseori cu câte un ciubăr plin și își împodobeau pălăriile cu șiruri de fragi; se așezau apoi lângă brăduț și ziceau: ” Ia uitați-vă ce drăguț e brădulețul ăsta!”. Dar brăduțul nici nu-i băga în seamă.

brad 1În anul următor, era mai mare cu o înnăditură, iar după încă unul i se mai adăugă o înnăditură; căci brazilor le poți număra anii după înnădituri.

– Ah, de aș fi și eu la fel de mare ca ceilalți copaci! suspina copăcelul. Mi-aș putea întinde ramurile de jur împrejur, până, hăt, departe, și aș ajunge cu vârful să privesc în lumea largă. Păsările și-ar face cuibul în crengile mele, iar când ar sufla vântul, aș putea da și eu din cap cu tot atâta măreție cum dau și ceilalți brazi!

Nu se bucura nici de raza soarelui, nici de păsări și nici de norii purpurii, care pluteau în zori și în amurg pe deasupra lui.

Iarna, când zăpada îl înconjura, albă și scânteietoare, și când vreun iepure trecea săltând pe lângă el, fără să-l bage în seamă – vai, ce se mai necăjea brăduțul nostru!

Două ierni trecură astfel, în a treia, copăcelul crescuse, atât de mare, încât iepurele, nu numai că nu putea să treacă fără să-l bage în seamă, dar trebuia chiar să-l înconjoare. ”Ah, să crești, să crești, să ajungi mare și bătrân, iată singurul lucru frumos pe lume”, își zicea brăduțul.

Toamna, veneau mereu tăietori de lemne și doborau câțiva din copacii cei mai mari; asta se întâmpla în fiecare an, și tânărul nostru brad, care în răstimp crescuse binișor, se cutremura văzând cum aarborii aceia mari și frumoși se prăbușeau trosnind și  pârâind, cum li se retezau crengile, și cum arătau apoi de golași, de lungi și de subțiri; aproape să nu-i mai recunoști.  Pe urmă erau încărcați în care și caii îi duceau afară din pădure.

Unde îi duceau? Ce soartă îi aștepta?

Primăvara, când  veneau rândunelele și berzele, bradul le întreba:

– Nu știți unde i-au dus?  Nu i-ați întâlnit?

Rândunelele nu știau nimic; dar barza după ce căzu o vreme pe gânduri, dădu din cap și zise:

– Da, cred că știu. Am întâlnit multe corăbii pe când zburam din Egipt încoace; îmi închipui că ei erau, arborii voștri, căcii miroseau a brad; și v-au trimis salutări prin mine. Da, și cum mai străluceau, cum mai străluceau!

– Ah, de m-aș face mai repede mare să pot pleca și eu în largul mării! Dar oare cum e marea aia, cum o fi arătând?

– Păi ar fi o poveste cam lungă să  ți-o descriu, zise barza și își luă zborul.

”Bucură-te de tinerețe, îl îndemnau pe brad razele soarelui. Bucură-te de verdeața ta proaspătă,  de viața tânără care zvâcnește îm tine!”

Și vântul îi săruta crengile, și roua îți plângea lacrimile deasupra lui; dar bradul nu vedea nimic din toate astea.

Când se apropiau sărbătorile Crăciunului, erau doborâți copăcei tineri de tot care, de multe ori, nu erau nici pe jumătate atât de înalți cât bradul din povestea noastră, ce nu avea astâmpăr și voia să o ia mereu din loc.

Copăceilor acestora tineri – aleși dintre cei mai frumoși – nu li se tăiau niciodată crengile; erau și ei așezați în căruțe și caii îi trăgeau afară din pădure.

– Unde-i duc? întreba bradul. Doar nu sunt mai mari decât mine, ba am zărit unul care era cu mult mai mic. Și de ce își păstrează crengile? Încotro le e drumul?

– Noi știm! Noi știm! Ciripeau vrăbiile. I-am văzut jos, în oraș, prin fereastră. Noi știm încotro se duc. Brăduții ăștia ajung la o asemenea strălucire și măreție cum nici nu se poate închipui. I-am văzut prin fereastră cum, așezați în odăi mari și luminoase, erau împodobiți cu cele mai frumoase lucruri: mere aurite, turtă dulce, jucării și multe, multe lumânărele.

– Și pe urmă? Întrebă bradul, tremurând din toate rămurelele. Și pe urmă ce se mai întâmplă cu el?

– Păi mai mult nu am văzut nici noi. Dar era neasemuit de frumos!

– Îmi va fi oare  și mie dat să pășesc atât de strălucitor? Se bucura de pe acum bradul. Asta-i chiar mai bine decât să o pornești pe mare. Ah, cum mă scurmă nerăbdarea! De-ar veni odată Crăciunul! Acum sunt mare și am crescut cât și cei care au fost luați anul trecut. Ah, de m-aș vedea odată în căruță! Să mă văd în odaia aia caldă, cu toată strălucirea și măreția aceea! Și pe urmă? Da, pe urmă vine ceva și mai bun, și mai frumos; altminteri pentru ce ne-ar mai împodobi? Trebuie să urmeze ceva cum nu se poate mai măreț, mai minunat! Dar ce? Vai, cât sufăr! Mă scurmă un dor, o nerăbdare fără margini, nu mai știu nici eu ce e cu mine!

”Bucură-te de noi! îi șopteau aerul și lumina soarelui. Bucură-te sub cerul liber de proaspăta tinerețe”

Dar bradul nu se bucura deloc și creștea … iarna, ca și vara stătea mohorât în straiul lui verde închis. Oamenii se uitau la el și spuneau: ”Ce copac frumos!”

Înainte de Crăciun pe el îl doborâră întâi. Securea își vârî adânc tăișul în trunchiul bradului și el se prăbuși cu un geamăt la pământ. Simți o durere ascuțită, un leșin. Nu se mai putea gândi la nici o fericire, era mâhnit că trebuia să se despartă de locul lui de baștină, să plece departe de pământul din care răsărise. Știa doar cu n-o să-i mai revadă niciodată pe vecinii, vechii tovarăși, micile tufișuri și florile din jur, ba poate nici păsările care se avântau în înaltul cerului. Plecarea nu era deloc plăcută.

Copacul își reveni abia când, după ce fusese descărcat în curte, alături de alți brazi, auzi pe unul din oameni zicând:

– Bradul ăsta e minunat! Numai de el avem nevoie.

Veniră apoi doi slujitori grozav de gătiți și duseră bradul într-o sală mare și frumoasă. De jur împrejur, pe pereți, atârnau tablouri și lângă soba de teracotă, erau așezate vase mari, chinezești cu lei zugrăviți de capac. Se găseau acolo jilțuri legănătoare, canapele de mătase, mese mari pline de cărți cu poze și de jucării care valorau de o sută de ori o sută de taleri – cel puțin așa spuneau copiii. Iar bradul a fost pus într-un ciubăr mare umplut cu nisip; nimeni însă nu putea vedea că e un ciubăr, deoarece, era înfășurat într-o țesătură verde și se afla așezat pe un covor mare și pestriț. Vai cum mai tremura bradul! Oare ce avea să se mai întâmple cu el?

Slujitorii și dădacele începură să-l împodobească. Agățau de crengile lui niște coșulețe mici tăiate cu foarfeca din hârtie colorată și umplute cu zaharicale; merele și nucile aurite atârnau de rămurelele bradului ca și cum ar fi crescut din ele, și peste o sută de lumânărele roșii, albastre și albe fură prinse de crengi. Păpuși care arătau aidoma oamenilor – bradul nu mai văzuse până atunci asemenea făpturi – se legănau în verdele frunzelor, iar sus, în vârf, fusese prinsă o stea făurită din hârtie aurită; totul era măreț și încântător, neobișnuit de încântător.

Diseară, spuneau cu toții, diseară o să strălucească strașnic.

”Ah, suspină bradul, de-ar fi odată seară, de-ar aprinde odată luminările! Și ce o să sa întâmple pe urmă? O să vină oare copacii din pădure să mă vadă? O să zboare vrăbiile prin fața ferestrei? O să cresc oare aici și o să stau iarna și vara așa de gătit cum sunt acum?” Nu se gândea la nimic rău, dar îl durea grozav scoarța de dorul pădurii și durerile de scoarță sunt pentru un arbore la fel de rele ca durerile de cap pentru noi.

În fine, fură aprinse lumânările. Ce strălucire, ce minunăție! Bradul tremura din toate rămurelele, așa că una din lumânări aprinse o creangă. Ardea în toată regula.

”Doamne ferește!” strigară dădacele și se grăbiră să stingă flăcăruia.

Acum bradul nu avea voie nici să tremure. Vai, era îngrozitor! Vai, ce frică îi era să nu piardă ceva din podoabele lui! Era ca beat de atâta strălucire.

Deodată canturile ușii se dădură în lături – și o droaie de copii năvăliră în încăpere, gata gata să răstoarne bradul; cei vârstnici veneau agale după ei. Copii amuțiră – dar numai pentru o clipă, apoi reîncepură să chiuie de vuia sala, încinseră o horă în jurul bradului și se porniră să culeagă un dar după altul.

”Ce tot fac ăștia? se întrebă copacul. Ce-o să se mai întâmple?”

Și lumânările ardeau și se topeau aproape de tot de rămurelele verzi, și pe măsură ce se sfârșeau, cineva le stingea. Apoi copiilor li se dădu voie să despoaie bradul. Tăbărâră asupra lui de-i trosniră crengile; dacă nu ar fi ajuns cu vârful și cu steaua aurită până la tavan, s-ar fi prăbușit.

brad2Copii jucară în jurul lui cu darurile lor minunate în mâini. Nimeni nu se uita la pom, afară de bătrâna dădacă, dar și ea veni de fapt să se uite prin crengi, ca să vadă dacă n-a rămas cumva uitată vreo smochină sau vreun măr.

”O poveste! O poveste!”, începură deodată copii să strige. Și traseră cu de-a sila, lângă pom un om scund și gras.

Grăsunul se așeză chiar sub brad, ”căci astfel suntem oarecum ca și afară, în aer și liber, zise el, și, afară de asta să se mai aleagă și pomul cu ceva de folos ascultând ce vă spun. Dar să știți că nu vă istorisesc decât o singură poveste. Vreți să o auziți pe aia cu N-aude-N-a-vede sau cea cu Gogoș-Cocoloș care s-a rostogolit de-a dura pe toate treptele, dar până la urmă a ajuns totuși la mare cinste și a căpătat o domniță de soție?”

N-aude-N-a-vede, strigară unii, Gogoș-Cocoloș cerură alții. Era o hărmălaie de-ți lua auzul. Numai bradul tăcea mâlc și își zicea: ” Eu nu intru în joc, n-am nimic de făcut în treaba asta!” fusese doar și el cineva, făcuse doar ce trebuia să facă.

Bondocul povesti despre Gogoș-Cocoloș, care s-a rostogolit de-a dura pe toate treptele, dar până la urmă a ajuns totuși la mare cinste și a căpătat o domniță de soție, iar copii băteau din palme și ziceau: ” Mai spune! Mai spune!” voiau să audă și povestea lui N-aude-N-a-vede dar trebuiră să se mulțumească numai cu povestea lui Gogoș-Cocoloș.

Bradul tăcea dus pe gânduri. Nici când nu au istorisit păsările din pădure asemenea povești.

”Gogoș-Cocoloș care s-a dat de-a dura pe toate trepte și tot a căpătat o domniță de nevastă. Da, da, așa merg lururile pe lumea asta!” își zicea bradul și credea că e adevărat, o povestise doar un om atât de cumsecade!

”Da, da, cine știe? Poate că mo rostogolesc și eu pe scără și capăt o domniță.” Și se bucura că în ziua următoare îl vor împodobi din nou cu lumânări și jucării, cu beteală și cu fructe.

”Mâine am să tremur, își zicea bradul. Vreau să mă bucur în voie de toată măreția mea. Mâine am să aud din nou poveatea cu Gogoș-Cocoloș și poate și pe aceea cu N-aude-N-a-vede.” Și rămase tăcut și îngândurat întreaga noapte.

Dimieața sosiră servitorii și slujnica.

” Aha, au venit să mă gătească din nou!” se bucură bradul.

Dar fu scos din încăpere urcat sus în pod și așezat într-un colț întunecos, unde nu putea pătrunde lumina zilei.

”Ce-o mai fi însemnând și asta?  se întreba pomul. Ce să caut eu aici? Ce pot eu să aud în podul ăsta?”

Se sprijini de perete și chibzui, și chibzui …Avea doar timp destul, căci trecură zile și nopți fără să mai urce nimeni la dânsul. Și când, în sfârșit, veni cineva, era pentru a aduce niște lăzi mari pe care i le puse în față. Acum bradul sta ascuns cu totul vederii, astfel încât trebui să creadă că fusese uitat.

” Afară, acum e iarnă, își zise pomul, pământul e tare și acoperit de zăpadă, oamenii nu mă mai pot sădi la loc. De aceea trebuie să stai aici, în adăpost până la primăvară. Cât de bine orânduite sunt toate astea! Cât de buni sunt oamenii! Numai de n-ar fi locut atât de întunecos și de singuraatic! … nici măcar un iepuraș cât de mic! … și cât de plăcut era afară, în pădure, când cădea zăpada și iepurii săltau în jurul meu! Da, chiar și când treceau pe lângă mine fără să mă vadă, dar atunci mă necăjeam. Cât de îngrozitor de singur mă simt aici!”

”Pip, Pib!” chițcăi un șoricel și se strecură tiptil pe lângă pom; apoi mai veni unul tot atât de mic. Amândoi își apropiară botișorul de trunchiul bradului, îl mirosiră și se furișară printre crengi.

– E un frig groaznic, ziseră șoriceii, altminteri nu e rău aici. Nu-i așa, bătrâne brad?

– Dar nu-s bătrân deloc! răspunse bradul. Sunt  alții mult mai bătrâni ca mine.

– Cum de-ai ajuns aici? îl întrebară șoarecii, curioși la culme.

– Spune-ne care e locul cel mai frums de pe pământ? Ai fost pe acolo? Ai fost jos, în cămară, unde brânza stă pe o scândură și slănina atârnă de tavan, unde aluneci pe lumânări de seu, în cămara în care intri slab și din care ieși gras?

– Astea nu le cunosc, răspunse pomul. Dar cunosc pădurea unde strălucește soarele și unde cântă păsările.

Și se porni să-și povestească de-a fir-a-păr copilăria, iar șoriceii, care nu mai auiziră nimic asemănător, ascultau și se minunau:

– Nu, zău, că multe ai mai văzut! Cât de fericit trebuie să fi fost acolo în pădure.

Într-o dimineață, când au venit niște oameni și s-au apucat să trebăluiască în pod: lăzile fură date de o parte, pomul fu înșfăcat și trântit, bineînțeles nu cu prea multă blândețe pe podea, după care o slugă îl trase jos pe scară la lumina zilei.

În curte se jucau câțiva din copii care de Crăciun, dansaseră în jurul pomului. Unul dintre cei mai mici dădu fuga la brad și îi smulse steaua de aur. Și sluga veni și tăie copacul făcându-l surcele. Se adunase o grămăjoară întreagă. Curând focul cuprinse fiecare părticică a bradului.

Pomul gemea cumplit și fiecare geamăt se asemuia cu o trosnitură, ceea ce îi îndemna pe copiii care se jucau să se apropie de foc și să strige: ” Poc! Poc!”.

Și cu fiecare trosnitură, regretele bradului se întețeau: regreta pădurea și diminețile răcoroase de vară, și nopțile înstelate de iarnă, regreta seara aceea minunată de Crăciun în care auzise povestea lui Gogoș- Cocoloș, singura poveste pe care o auzise și pe care putea să o istorisească. Apoi bradul se preschimbă în cenușă.

Băieții se jucau în grădină și cel mai mic dintre ei, își prinsese în piept steaua de aur pe care bradul o purtase în cea mai fericită seară a lui.

Dar acum toare s-au sfârșit, și s-a sfârșit și pomul și s-a sfârșit și povestea. S-a sfârșit, s-a sfârșit, asta e doar soarta fiecărei povești.

Hans Christian Andersen, ”Basme”

Sursa: http://jurnalspiritual.eu/bradul/

 

 

 

Continue Reading

Respect tuturor mamelor!

 

La multi ani, dragi mamici!
La multi ani, dragi mamici!

A devenit un obicei ca in fiecare an, la serbarea dedicata mamicilor, organizata cu ocazia zilei de 8 martie, sa imi umplu sufletul cu emotie si sa lacrimez pentru ca fiul meu imi canta si imi recita poezii. Nu exista un moment mai frumos si mai special in viata mea! Chiar nu se poate explica in cuvinte sentimentul acela cand privirea lui gingasa si zambetul lui frumos imi ating sufletul.

De la un an la altul traiesc acest moment altfel, parca de fiecare data mai intens si plin de emotii, numai la gandul ca a crescut, ca este mai mare si nu stiu cum sa fac sa ma bucur cat mai mult de aceste clipe frumoase. El si cu Galuscuta mea aduc primavara in sufletul meu. Ei doi sunt motivul pentru care prind aripi, doar tinandu-i de mana  reusesc  sa ating Raiul…Atunci cand sunt langa ei devin o persoana mai buna, blanda, rabdatoare si le sunt extraordinar de recunoscatoare pentru asta!

De- a lungul timpului, cei doi copii ai mei vor cunoaste mai multe experiente, atat pozitive cat si negative, dar eu voi fi acolo sa le ofer sprijinul meu neconditionat, indiferent de alegerile pe care le vor face. Ii voi intelege, nu ii voi judeca, si voi face tot posibilul sa ii pregatesc cat mai bine pentru deciziile pe care le vor lua.

Imi doresc ca iubirea mea sa ii faca increzatori in ei, sa devina oameni buni care doresc sa ajute si sa faca intotdeauna bine in aceasta lume. Sper ca cei doi fluturasi ai mei sa ramana la fel de apropiati ca acum si sa fie mereu cei mai buni prieteni!

E minunat sa fii mama! Nu este deloc usor, mamele isi sacrifica o mare parte din timpul lor pentru a le acorda cea mai buna ingrijire copiilor, de multe ori renuntand la viata lor sociala.  Se spune ca atunci cand Dumnezeu a creat-o pe Mama, era in a sasea zi de munca. Un inger a venit si l-a intrebat :

– Dar de ce muncesti atat de mult timp la femeia asta ?

– Pai nu vezi cat e de complicat ?! … Are peste 200 de piese: o poala suficient de mare cat sa-i stea trei copii in brate de-odata si care dispare de indata ce se ridica in picioare; are un sarut care vindeca orice boala, de la o zgarietura la o inima franta; e maleabila, dar nu e elastica si are sase perechi de maini …

– Sase perechi de maini ! … Imposibil, raspunse ingerul uimit.

– Eh, si asta nu e nimic pe langa cele trei perechi de ochi !… spuse Dumnezeu.

– Trei perechi de ochi ? … Pentru toate mamele ?, intreba ingerul inmarmurit …

– O, daa. O pereche care vede si printr-o usa inchisa … cand isi intreaba copilul ce face acolo, ea va sti deja raspunsul … O pereche de ochi la ceafa pentru a vedea ce trebuie sa stie, desi nimeni nu o va crede in stare de asa ceva … O pereche de ochi in frunte, cu care sa-si vada copilul, mai ales cand acesta este obraznic, si sa-i spuna ca-l intelege si ca-l iubeste fara ca macar sa scoata un singur cuvant.

– Dar, Doamne, nu e cam mult de munca intr-o singura zi? Poti termina si maine!

– Oh , dar NU pot! Sunt aproape de final si mi-e asa de draga! Se poate vindeca singura cand este bolnava si poate face mancare pentru 6 persoane din jumatate de kilogram de carne .

– Dar e asa de moale…, spuse îngerul care s-a apropiat si a pipait Mama.

– Da, e moale, dar e puternica. N-ai idee cate poate indura si realiza!!!

– Si va putea sa si gandeasca?, a intrebat ingerul …

– Nu numai ca va putea gandi, dar va fi capabila sa argumenteze si sa negocieze.

– O , Doamne , dar ti-a scapat putin material aici, in coltul ochiului … ti-am spus eu ca lucrezi prea mult la acest model !

– Dar nu e material, e o lacrima !

– O lacrima ?! La ce-i foloseste ?

– Ii va folosi la bucurie, la tristete, la dezamagire, la durere, la singuratate, la suparare, la mandrie …

– Dumnezeule , esti genial ! … Te-ai gandit chiar si la asta, ai creat si lacrima !…

– Nu, aici gresesti , i-a raspuns Dumnezeu zambind .Eu am creat doar femeia, ea a creat lacrima …

Mamele au o vârstă unică; nu există mame tinere, mame bătrâne, mame frumoase, sau urâte, nu există mame de culoare, negre sau albe, ci există doar ,, MAME”

Cu prilejul zilei de 8 Martie, va doresc multa sanatate, fericire si multe bucurii alaturi de copiii vostri. La multi ani si sa aveti o primavara minunata!

 

 

 

Continue Reading

Dragobetele- sărbătoarea iubirii

dragobete

In fiecare an, pe data de 24 februarie, noi romanii avem sarbatoarea noastra a iubirii, Dragobetele. Aceasta dateaza de aproximativ 180 de ani si este un prilej de bucurie pentru noi toti. In traditiile noastre populare, Dragobete era fiul Dochiei, zeul dragostei si al bunei dispozitii.

 Superstitii si traditii:

In dimineata de Dragobete fetele topeau zapada proaspata, cunoscuta drept “zapada zanelor” si se spalau pe fata cu ea, pentru a fi frumoase si atragatoare ca si zanele.

In aceasta zi este  interzis cu desavarsire plansul: se zice ca lacrimile care curg in aceasta zi aduc necazuri si suparari.

Tinerii care formeaza un cuplu trebuie sa se sarute in aceasta zi, pentru ca iubirea lor sa ramana vie de-a lungul anului.

Drogobetele este considerat ocrotitor si purtator de noroc in dragoste, tinerii avand credinta ca Dragobetele ii va ajuta sa gaseasca iubirea adevarata.

 Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele:

„Floride fraga
Din luna lui Faur
La toată lumea sa fiu dragă
Urâciunile să le desparți”.

 Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele! Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.

În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar și de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.

Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. În această zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.

Continue Reading

Cei mai frumosi ani din viata- anii de liceu

Nu imi vine sa cred cat de repede trece timpul… Anul acesta se implinesc 10 ani de cand am terminat liceul. Ma gandesc cu emotie la clipa in care imi voi reintalni colegii de clasa. Cu unii dintre ei am legat o prietenie frumoasa, drept dovada fiind legatura stransa pe care o avem de atata vreme. Daca ar fi sa o iau de la inceput nu as schimba nimic, a fost cea mai frumoasa, dar si importanta perioada din viata mea. Perioada care pe mine m-a definit, mi-a conturat o personalitate, zic eu, cu spirit anteprenorial, puternica si frumoasa. Cu toate ca nu mi-am dorit de la inceput sa intru la acest liceu cu profil economic, fiindca pe atunci preferam uman-ul, partea de filologie si limbile straine, acest liceu a reusit sa imi marcheze viata intr-un mod cu totul si cu totul deosebit. Tot ceeea ce am invatat acolo, mi-a fost de folos si inca aplic in viata.

Zambesc si acum uneori cand imi amintesc ca de fiecare data cand intra profa de economie in clasa, gasea lumina aprinsa si ne spunea: „Iarasi faceti concurenta neloiala soarelui!”. de atunci urasc sa stau ziua cu lumina aprinsa.

Nu pot uita atatea momente frumoase, grele uneori, pline de entuziasm si vise.

Inchid ochii si mi-aduc aminte de prima zi din viata mea de boboc de liceu. Simt si acum acele raze calde de soare,  presarate cu miros de toamna, invaluite de o dimineata perfecta de septembrie. Era o zi de toamna calduroasa, pe fundal auzeam Nelly Furtado ” I’m like a bird”…Tatal meu a fost cel care m-a insotit pe drumul catre liceu, iar mama s-a ingrijit sa am o uniforma impecabila si pantofi cu toc negri, office, asortati cu o gentuta neagra de scolarita. Era o tinuta sobra, gri nisip, dar eleganta in acelasi timp.

Curtea liceului era frumoasa, cu trandafiri si verdeata pe margini. In clasa nu am observat nici o colega, pentru ca doamna diriginta m-a absorbit cu totul. M-a impresionat maxim, nu arata deloc ca o doamna diriginta, mai degraba ca o fana a trupei U2. Era tunsa periuta, parul blond spre roscat si purta pe mana o sumedenie de bratari din argint. Arata foarte cool, am divinizat-o mult timp. Ea  a fost cea care mi-a indus iubirea pentru teatru si ideea de nonconformism. Am apreciat foarte mult la ea faptul ca nu era de acord cu uniforma. Mereu spunea ca oamenii prin natura lor sunt diferiti, gandesc diferit, deci e o greseala sa ii obligi sa se imbrace la fel. Chiar era o persoana foarte cool pentru vremea aceea!

Mai tarziu am cunoscut intregul colectiv profesoral, unii dintre ei, adevarati mentori. Imi placeau foarte mult orele de marketing, de economia intreprinderii, de studiul calitatii, comert, limba romana, engleza si franceza. La lb franceza am primit singurul doi din viata mea. L-a ascultat pe colegul meu din spate care nu isi pregatise tema, iar eu i-am dat sa citeasca tema din caietul meu, un eseu despre reviste preferate si hobby- uri, bineinteles toate feminine :))) Amandoi am fost penalizati cu nota doi.

Contabilitatea nu prea mi-a placut.  O data ca sa scap de lucrare scrisa, ( planificata intr-o zi din saptamana 1-8 martie, la orele 7 dimineata), am participat la un concurs la Radio Prahova si evident am castigat. Premiul era o diploma pentru cea mai tare profesoara si un buchet imens de flori, premiul adus de doi profesionisiti ai postului de radio, care au sosit exact la timp si au salvat intreaga clasa de la lucrare. Bineinteles ca nu a stiut nimeni ca eu am fost cauza :)))

In pauze aveam parte de cele mai bune gogosi cu ciocolata, nicaieri nu am reusit sa mai gasesc asemenea deliciozitati. Am multe amintiri. Uram orele de sport…Era o corvoada sa merg pe strada cu uniforma si pantofi cu toc, tinand in mana o plasa cu echipamentul complet. De aceea chiuleam de la sport si aveam note mici.

Profesorul nostru de lb romana, Dumnezeu sa il ierte, ca s-a stins prea devreme, avea o memorie de elefant. Stia pe de rost fragmente din orice opera literara, din totdeauna mi-a placut sa citesc si eram fascinata de orele de literatura. Din pacate, inainte sa il avem pe dansul la catedra, am avut o nebuna, cu probleme mari psihice, ne era frica de ea. Innebunise cu adevarat, avea mereu impresia ca e urmarita, ba chiar se lua de colegi, iar ei nu aveau nici o vina. Noroc ca s-au sesizat la timp si a fost concediata.

Un alt specimen era profa de chimie, care ura toate domnisoarele pt ca sotul ei o inselase si devenise obsedata. Trebuia sa fim cat mai urate ca sa nu gaseasca motive sa ne scoata la tabla. Avea febletea ei, un coleg cu trupul bine dezvoltat care facea sport de performanta.

Am fost o clasa de fete, doar trei si mai apoi patru baieti am avut in acest colectiv minunat si niciodata nu au existat conflicte sau neintelegeri intre noi. Sunt nerbdatoare sa ii revad pe toti si astept cu mare interes detalii despre data si locul reuniunii.

Daca si voi aveti amintiri frumoase si doriti sa le impartasiti cu mine va invit la dezbateri accesand rubrica comentarii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Continue Reading

Schimbarea incepe cu tine!

Sunt o fire curioasa din fire si imi place intotdeauna sa fiu la zi cu noutățile.  De obicei, citesc presa nationala, dar si internationala. Nu imi place sa imi pierd timpul cu mondenitati, desi consider ca in Romania peste 80% din populatie apreciaza presa mondena,  însă eu  sunt interesata de partea sociala si politica.

Am observat ca peste tot in lume exista coruptie, saracie, tot felul de boli sau necazuri.  Din pacate, noi romanii, nu stim cum sa reactionam. Majoritatea dintre noi suntem  posomarati, nu stim sa ne impunem si sa luam atitudine in multe dintre situatii, ne simtim neputinciosi, fara sa ne gandim ca si noi putem contribui cu ceva. Si noi chiar suntem norocosi, traim intr-o democratie, ganditi-va cum ar fi fost viata noastra sub o dictatura.

Mahatma Gandhi spunea: ” Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, eu sunt sigura ca daca incepem sa ne transformam pe noi ii putem ajuta si pe ceilalti.

Aceasta schimbare presupune sa incetam sa mai judecam oamenii dupa aparente. Oricand am putea sa fim in locul acestora…

O fata de 15ani ţine in brate pe fiul ei de 1 an. Oamenii o numesc curvă, nimeni nu stie ca a fost violata la 13ani. Oamenii numesc un alt om gras. Nimeni nu ştie că are o boală gravă făcându-l să fie supraponderal. Oamenii numesc un bătrân urât. Nimeni nu ştie ca i-a fost afectata fata în timp ce lupta pentru ţara noastră în razboi. Oamenii numesc o femeie cheala, ei nu ştiu că are cancer…

judeca

Ar fi bine sa ne obisnuim sa nutrim ganduri pozitive pentru cei din jurul nostru, iar de cate ori putem sa evitam sa facem rau, sa ajutam cat mai mult, deoarece binele facut se intoarce catre noi inzecit. Aceasta lege functioneaza ca un bumerang, iar cand nu ne asteptam, pentru fiecare gest facut in mod dezinteresat,  tot universul complota pentru realizarea binelui in viata noastra.

Schimbarea mai presupune si dorinta de educare si informare continua, educatie care nu se primeste de la emisiunile mondene. Educatie inseamna  sa citesti,  sa intelegi, sa analizezi, sa ai propia parere despre viata, sa alegi, sa iti asumi, sa fii responsabil!

Continue Reading

Omul care nu credea in iubire

 

 

„As dori sã vã istorisesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea în iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastrã si ca mine, dar ceea ce îl fãcea sã fie cu adevãrat deosebit era felul sãu unic de a gândi: el nu credea cã iubirea existã.
Evident, a avut o sumedenie de experiente în încercarea de a gãsi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sãu. si-a petrecut o mare parte din viatã cãutând iubirea, dar
singurul lucru pe care l-a descoperit a fost cã aceasta nu existã. Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor cã iubirea nu este decât o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sã creadã. El le spunea cã iubirea
nu este realã, si deci nimeni nu o poate gãsi, oricât de mult ar cãuta-o. Omul nostru avea o inteligentã foarte vie si era foarte convingãtor. El a citit o grãmadã de cãrti, s-a dus la cele mai bune universitãti si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice piatã publicã, în fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternicã. El le spunea cã iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sã o doresti
din nou si din nou, creându-ti o dependentã de ea. Ce se întâmplã însã dacã nu-ti primesti portia zilnicã de dragoste? La fel ca în cazul unui drog, ai nevoie de aceastã dozã zilnicã. Le mai spunea cã relatiile dintre îndrãgostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vânzãtor de
droguri. Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai micã de iubire este precum vânzãtorul de droguri. Cu cât nevoia de iubire este mai micã, cu atât mai bine poti controla relatia cu celãlalt. Aceastã dinamicã a relatiilor interumane poate fi vãzutã cu ochiul liber, cãci în orice relatie existã un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar îl manipuleazã pe celãlalt. Unii oameni profitã asadar de pe urma altora, la fel cum un
vânzãtor de droguri profitã de pe urma toxicomanilor. Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de iubire, trãieste tot timpul cu teama constantã cã nu îsi va putea asigura urmãtoarea dozã de dragoste, adicã de drog. „Ce mã voi face dacã mã va pãrãsi?” Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: „Îmi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmãtoarea dozã. Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreste, dându-i mai multe sau mai putine
doze, ori refuzându-i-le complet. În acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sã facã orice, de teama de a nu fi abandonat. Eroul nostru a continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: „Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin că şi-o poartă cei doi parteneri? Nu există aşa ceva. În faţa reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate. Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să îşi încalce promisiunile făcute. Totul se reduce la un rãzboi al controlului, la cine reuseste sã manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si
cine toxicomanul… Dupã numai câteva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a dispãrut. În urma lui nu au rãmas decât resentimente, otrava emotionalã, rãni reciproce, care cresc treptat, pânã când iubirea nu mai existã deloc. Ei rãmân totusi împreunã, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pãreri. Unde se mai poate vorbi însã de
iubire?” El le-a mai spus cã a vãzut multe cupluri în vârstã care au trãit împreunã 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mândre cã au trãit atâta vreme împreunã. Dar când vorbeau despre relatia lor, tot ce spuneau era: „Am supravietuit cãsniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulã, femeia era cea care ceda si decidea sã îndure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternicã si nevoi mai putine câstiga rãzboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. „Ea este a mea”. „El este al meu”. Si astfel, eroul nostru a continuat sã peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire. El le-a mai spus oamenilor: „Eu am trecut prin toate acestea. De acum înainte nu voi mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, şi el a convins multă lume prin cuvintele sale. Iubirea nu există. Într-o bună zi însă, eroul nostru se plimba prin parc. El a văzut acolo, aşezată pe o bancă, o femeie frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge, s-a simtit curios. De aceea, s-a
asezat lângă ea şi a întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva. Vă puteţi imagina surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există. „Uimitor, i-a răspuns el, o femeie care crede că iubirea nu există!” Evident, a dorit să afle mai multe despre ea.
– De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o el.
– Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea. M-am căsătorit pe când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii, plină de speranță la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect şi credinţă, şi am întemeiat o familie. Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasă, care avea grijă de copii şi de casă, în timp ce sotul meu a continuat să se ocupe de carieră. Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am Incetat şi eu să îl mai respect pe el. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că nu îl mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine.
Dar copiii aveau nevoie de un tată, aşa că am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi sta în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Ştiu însă că, dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi
la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng. Ințelegând-o perfect, el a îmbrăţişat-o şi i-a spus:

– Ai dreptate: iubirea nu existã. Noi cãutãm iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. În locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne rãneste, chiar dacã suntem convinsi cã ne vom putea detasa. Oricâte relaþii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sã ne mai obosim sã cãutãm iubirea?
Cei doi gândeau la fel, asa cã s-au împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relatie frumoasã. Se respectau reciproc si nu s-au dezamãgit niciodatã. Pe mãsurã ce relatia avansa, ei deveneau din ce în ce mai fericiti împreunã. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca sã îl controleze pe celãlalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sã se aprofundeze. Le plãcea sã fie împreunã,  cãci viata li se pãrea mult mai amuzantã astfel. Când nu erau împreunã, ceva lipsea din viata fiecãruia dintre ei.
Într-o zi, pe când era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudatã: „Hm, poate cã ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatie atât de diferitã de ceea ce simteam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirmã religia, cãci nu mã simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea sã aibã grijã de mine, nu îmi vine sã-mi vãrs frustrãrile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atât de bine împreunã. Ne bucurãm fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul în care gândeste ea, felul în care simte. Nu mã simt deloc stânjenit alãturi de ea, nu mã agaseazã niciodatã. Nu mã simt gelos când este cu alti bãrbaþi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate cã iubirea existã totusi, dar este altceva decât ce cred oamenii”. De-abia astepta sã ajungã acasã si sã-i spunã de ideea ciudatã care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însã bine sã vorbeascã si ea i-a luat vorba din gurã:
– Stiu exact ce vrei sã spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp în urma, dar nu am vrut sã-ti spun, cãci stiam cã nu crezi în iubire. Poate cã iubirea existã totusi, dar nu este ce credeam noi cã este. Cei doi au decis să devină amanţi şi să trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu s-au înrăutățit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar şi cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi. Inima bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simțea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele şi a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare şi s-a asezat în palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă. Era extrem de fericit, şi de-abia astepta să se ducă la iubita lui şi să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Când el i-a dăruit însă steaua, femeia a simtit un moment de îndoială; iubirea lui era prea coplesitoare, şi atunci,  steaua a căzut la pământ şi s-a spart într-un milion de cioburi. Si uite-asa, am ajuns iarăsi la un bărbat bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre faptul ca iubirea nu există. Acasă la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi asteaptă bărbatul şi îşi plânge amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este povestea celui care nu credea în iubire. Cine a comis greseala? Puteţi ghici? Greseala i-a apartinut bărbatului, care a crezut că îi poate dărui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decât propria lui fericire, iar greseala lui a fost că a renuntat la ea şi a asezat-o în mâinile ei. Fericirea nu vine niciodată din afara noastră. El
era fericit datorită iubirii care tâsnea din inima lui. Ea era fericită datorită iubirii care tâsnea din inima ei. Când el a făcut-o însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci nu putea fi responsabilă pentru fericirea lui. Indiferent cât de mult îl iubea femeia, ea nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să stie ce era în mintea lui. Ea nu putea sti care erau asteptările lui, căci nu îi cunostea
visele. Dacă veţi proceda la fel, luându-vă fericirea şi punând-o în mâinile unei alte persoane, mai devreme sau mai târziu ea se va sparge, la fel ca şi steaua din poveste. Dacă îi dăruiti altcuiva fericirea dumneavoastră, persoana respectivă v-o poate fura. Pe de altă parte, de vreme ce fericirea se naste în interior şi este rezultatul iubirii dumneavoastră, sunteţi unicul responsabil pentru ea. Nu aveţi dreptul să faceţi niciodată responsabil pe altcineva pentru ea. Şi totuşi, atunci când mergem la biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua în palma celuilalt, asteptând ca el (sau ea) să ne facă fericiţi, şi invers. Nu contează cât de mult iubiţi pe altcineva; nu veţi putea fi niciodată cel care doreşte cealaltă persoana să fiţi. Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun început. Noi ne bazăm fericirea pe celălalt. Din păcate, lucrurile nu merg în acest fel. Noi facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, după care ne mirăm că am eşuat.”

 

Sursa foto: www.google.ro

Continue Reading